Anchetă
- Ce părere aveți despre dezbaterile din ultima vreme declanșate în spațiul literar românesc în legătură cu corectitudinea politică? Le-ați urmărit sau ați luat parte direct la vreunul din ele? În ce fel?
- Cum ar trebui să discutăm un concept precum “autonomia esteticului” într-un context specific al pieței literare și culturale din România? Într-o anchetă publicată în 2018, de Scena 9, reieșea că “din manualele de literatură română, autoarele lipsesc aproape cu desăvârșire”. Credeți că avem în România scriitoare mai invizibile și mai puțin apreciate decât scriitori bărbați sau e doar o falsă temă?
- E posibil să oferim spațiu de exprimare și promovare unor voci cât mai diverse, din medii marginalizate (femei, minorități etnice, sexuale etc) fără să cădem în ideologizare? Poate fi literatura un spațiu neutru politic?
- Puteți da câteva exemple de autori români sau străini care abordează teme politice dificile, actuale fără să cadă în capcana ideologizării? Poate exista o “rețetă” de urmat pentru ca un autor să nu devieze în prea mult politic? Ce înseamnă “prea mult”?
- În ce măsură pot fi utile instrumentele de analiză propuse de corectitudinea politică revizuirii istoriei literaturii române clasice? Ar trebui să avem în manualele de română note de subsol despre misoginismul anumitor scene de roman sau despre robie când vorbim de “Țiganiada”? Pe cine ar ajuta/ Pe cine ar leza asta?
- Ar trebui reevaluată literatura proletcultistă a anilor 50 în baza corectitudinii politice?
- Pot cu adevărat influența dezbaterile intelectuale și protestele politice cu substrat cultural din Vest (Sua/ Franța/ Marea Britanie) optica intelectualilor și a consumatorilor de cultură români sau e doar un moft de moment? În ce fel?
- Ce concluzii putem trage după toate evenimentele/ dezbaterile/ ciocnirile anului 2020 privind corectitudinea politică și literatura română?
Literatura romînă, o coaliție pentru familie: despre libertatea de a oprima și fundamentalismul literar
Trebuie să fiu “fericită”: cineva luptă pentru libertatea mea; cineva îmi oferă libertatea mea. Cineva luptă pentru libertatea mea de exprimare reducîndu-mă la tăcere. Cineva luptă pentru drepturile și libertățile mele, furîndu-mi-le. Cineva luptă pentru libertatea mea, amenințîndu-mă cu violul și moartea. Cineva luptă pentru ca eu și alții să fim ținuți departe de această lume “democratică” pentru a nu o contamina cu minoritatea noastră. Cineva luptă să țină lumea liberă de mine și de cei/ cele ca mine. Cineva luptă pentru ca eu să accept versiunea care mi se dă despre mine, lume, istorie și literatură. Cineva luptă pentru a epura literatura de contribuțiile, experiențele și “impertinența” acestei minorități. Cineva luptă pentru familia literară, pentru rolurile de gen din familia literară, cineva luptă să mențină capul și stîlpul familiei literare. Cineva luptă pentru a fi ca-ntr-o familie, pentru a fi o familie, pentru că ceea ce se întîmplă în familie, rămîne în familie, iar familia niciodată nu se chestionează, nu se trădează, nu se părășește. În sînul acestei familii, “autonomia esteticului” este religia: pură, absolută, sacră, obligatorie, unică.
Trebuie să fiu fericită: cineva luptă pentru a nu lăsa experințele celor numiți minoritate să intre în literatură. Trebuie să fiu fericită: cineva luptă și se asigură că nu vor fi generații de scriitoare, de fete în siguranță, cineva luptă să mențină segregarea, discriminarea, violența și teroarea. Cineva luptă pentru ca drepturile și libertățile celor numiți minoritate să fie considerate o falsă temă, ceva minor, nesemnificativ, utilizabil, obscur, extremist, periculos și suspect. De la dezbatarea dintre Sofia Nădejde și Titu Maiorescu cam astfel s-au desfășurat dezbaterile în lumea literară și societatea romînească: încercînd să demonstreze că femeile nu au creier și deci nu merită drepturi; în funcție de sofisticarea “argumentului,” femeia este fie animal, fie jumătate de bărbat, obiect, proprietate, anomalie, monstruozitate, patologie, delincvență. Dacă femeia nu a putut fi împiedecată la nesfîrșit să creeze, a putut fi învățată cum să creeze, cum să fie scriitoare. Cum poate să devină femeia un scriitor, anume: cum poate să devină femeia versiunea pe care o dorește bărbatul? Cum poate crea femeia ceea ce îi spune bărbatul că e demn să creeze? Valoarea ei – și utilitatea ei – stă în loialitatea, tenacitatea cu care reproduce versiunea care i s-a dat despre sine, lume, literatură. Ea trebuie să se vadă mică, nesemnificativă, trebuie să fie în permanență conștientă că este o problemă, o problemă și o rușine, să se anihileze, să se lase anihilată pentru a fi tolerată. Însă, ce și cine este artistul? Cine și ce este artista și ce are ea voie să facă, să creeze? De ce artista nu are aceleași drepturi și libertăți ca artistul? Iată o întrebare care nu a fost pusă cu adevărat în literatura romînă și căreia nu i s-a răspuns; mai mult, a fost considerată o impertinență, un atac la identitatea națională și literară. Cine are dreptul de a se exprima artistic și cine validează acea expresie artistică și această libertate? Ce anume exprimă artistul? Cui se adresează? Ce vocabular a moștenit? Ce vocabular și expresie artistică dezvoltă și le prezintă ca fiind legitime, naturale, îndreptățite, demne de a fi date mai departe? A cui necesitate o exprimă: a sa ori a sistemului de la care se revendică? A cui viziune prezintă ca fiind universală? Ce responsabilitate are artistul
Așa-zisele dezbateri din ultima vreme – despre care am scris – au spus, asemenea celei dintre Sofia Nădejde și Titu Maiorescu, că unii merită să fie priviți și tratați ca persoane, alții nu; în continuare literatura romînă își apăra libertatea de a discrimina. Scriitoarea nu există în imaginarul scriitorului, în imaginarul și memoria țării ori a literaturii. Imaginea și identitatea literaturii sînt formate și reprezentate exclusiv de bărbați. Arta – ca și femeia – este posesia bărbatului și a Bisericii. Literatura romînă știe unde se află și de ce este acolo, căci știe pe cadavrele cui stă; știe cine e la bază, știe cine nu se aude și cine nu are voie să se audă astfel ca literatura masculină romînă să fie auzită. Știe a cui versiune despre lume și artă se aude și a cui este redusă la tăcere. Știe că pentru această anihilare are nevoie de Biserică, iar arta și manualele sînt proprietatea patriarhilor și a creștinismului. Arta este deghizată într-o poveste de iubire, heterosexuală, desigur, o poveste vîndută ca fiind de iubire, o poveste care vinde abuzul și gaslighting-ul drept iubire. O poveste de iubire în care ororile istoriei și ale prezentului nu există; arta este o moștenire și o afacere de familie. În sistemul de realitate patriarhal, arta devine comerțul oprimării. Pentru a menține manualele, educația, cultura în această stare, este nevoie și de implicarea Bisericii. Nu ar reacționa Biserica violent cînd ar afla că în manuale se studiază propria implicare în sclavia romilor, că domnitorii mult slăviți au deținut sclavi? Iubitorii de “libertate” nu ar fi ei furioși dacă, în sfîrșit copiii ar învăța despre istoria femeilor, istoria, cultura romă?
Progresul înseamnă, așadar menținerea oprimării și perpetuarea categoriei scriitor/ oare minoritar/ă, categorie antitetică față de marele scriitor, “cultura înaltă, literatura majoră”; categorie minoritară uneori prezentată ca fiind capabilă de excepții, căci, a fi scriitoare presupune a fi ceva mai puțin decît un scriitor. A fi scriitoare presupune ceva nu suficient de serios, de implicat, presupune mai puțin talent. Iar această stare de fapt este menținută prin frică și hiperbolizarea puterii celor considerați aleși prin decret divin: bărbații. Trebuie să-ți fie frică de literatură, trebuie să-ți fie frică să nu ieși din cuvîntul scriitorului, trebuie să fii intimidată, într-un permanent pericol pentru a fi menținută în locul prestabilit de bărbat. Literatura trebuie să-ți fie prezentată ca romanță, ca nostalgie a posesiei și oprimării, astfel ca dependența să fie posibilă. Minoritatea trebuie să fie ținută ocupată cu ceva: să demonstreze clipă de clipă că este o persoană, că merită să fie tratată ca persoană, că, iată, faptul că se fac dezbateri/ anchete, este o dovadă de…progres, o dovadă că majoritatea ne-ar asculta, o dovadă că viețile noastre încep să conteze. Trebuie să dai minorității ceva, o iluzie pentru a împiedeca o revoluție. Trebuie să-i dai iluzia că există și stăpîni inimoși, trebuie să faci cumva minoritatea să se simtă obligată stăpînului, trebuie să-ți asiguri cumva loialitatea ei, să-i dai iluzia demnității, libertății, solidarității. Atîta timp cît viitorul nu este posibil, minoritatea se poate întoarce către cei care s-au prezentat ca toleranți. Articolele, postările care neagă excluderea scriitoarelor din manuale, evenimente literare, jurii etc., vor să ne asigure că nimic rău nu s-a întîmplat; vor să ne asigure că de fapt excluderea nu s-a întîmplat niciodată, că ni s-a părut, că am exagerat, că vina este a scriitoarelor pentru că nu sînt suficient de talentate, vina este a femeilor pentru că sînt exagerat de sensibile și se simt ofensate cînd sînt numite curve. Vina este, în genere, a minorității pentru că vrea să fie percepută și tratată ca persoană. E mai confortabil să credem că excluderea scriitoarelor este o falsă temă, deresponsabilizarea este mai comodă, mai puțin riscantă. Din moment ce existența ta nu este recunoscută, nimic rău nu s-a întîmplat: nicio crimă, nicio discriminare nu au fost făcute. Nici măcar Angela Marinescu sau Ana Blandiana nu sînt poete vizibile. Uitați-vă la vizibilitatea și aprecierea de care au scriitorii parte, cum sînt ei celebrați, promovați, cum se discută și scrie despre ei: mereu sînt prezenți, mereu sînt auziți, mereu sînt ascultați, fără ei pare să nu existe literatura – desigur, asta se și dorește să credem – fără femei, însă, poate exista. După 30 de ani, apărătorii literaturii nu sînt îngrijorați de această discriminare a scriitorarelor, dar sînt panicați că s-ar putea discuta despre misoginism, sclavie, egalitate, discriminare, rasism. Cum ar putea fi scriitoarele vizibile și promovate cînd literatura romînă crede că la început a fost cuvîntul iar acesta a aparținut și aparține în exclusivitate bărbatului? Cum să fie femeile incluse cînd bărbatul este cel ales, iar această alegere așa-zis divină scuză orice spune/ face bărbatul? Cînd au fost literatura și istoria un spațiu neutru politic? Toate amintirile noastre, toate referințele noastre despre lume, artă, sine, putere, dragoste, frumusețe etc. sînt în legătură cu scriitori. Vocabularul nostru, toate imaginile pe care le-am văzut, toate poveștile pe care le știm, pe care le-am auzit, care s-au promovat sînt despre genialitatea scriitorului, în timp ce femeia este prezentată ca decor, imoralitate, proprietate. Imaginea despre valoare, artă, talent, identitate, succes, dreptate, curaj etc. include doar bărbatul: serbările la care am fost obligați să-i recităm poeziile, orele la care am fost obligați să-i memorăm poeziile, toate amintirile și referințele noastre despre dragoste sînt ale scriitorului, poeziile de dragoste pe care le-am transcris în scrisori, mesaje, declarații etc. sînt ale bărbatului. Cînd s-a dat spațiu de exprimare și promovare exclusiv bărbaților – de-a lungul acestor secole – a fost sau nu ideologizare; a fost sau nu discriminare? De altfel, consecințele acestor secole le suportăm cu toții, dar mai ales această categorie repudiată, minoritatea: minoritatatea și copiii. Cine își asumă responsabilitatea pentru minciunile, trădările, coruperea, oprimarea acestor secole?
Drepturile universale nu sînt subiect de dezbatere. Drepturile universale nu sînt, cum insinuează unii și alții, propagandă. Această ideologizare despre care se tot vorbește de cîțiva ani încoace este sora mai mică a expresiei “ideologie de gen.” Literatura romînă fiind obișnuită cu viziunea confecționată, confortabilă, dominantă, oprimatoare despre lume și artă, devine defensivă, agresivă cînd minoritatea îndrăznește să-și afirme propria viziune despre sine, lume și artă. Căci, în această afirmare și creație, minoritatea iese de sub tutela patriarhală, se redefinește, îi ajută pe alții să vadă ceea ce nu s-a vrut știut, spus și văzut. Din punctul de vedere literar-patriarhal, această independență este numită ideologizare. Astfel, nesupunerea față de punctul de vedere literar- patriarhal, lipsa de toleranță față de rasismul literar, față de misoginia literară, față de homofobia literară devin ideologizare. Punctul de referință al lumii literar-patriarhale este realitatea (recunoscută ca fiind normală, naturală) heterosexuală, ultraconservatoare și creștină, realitatea homofobă, rasistă și misogină, iar pentru un ultraconservator, pentru un fundamentalist literar, pentru un naționalist, legionar, existența mea reprezintă ideologizare, reprezintă un pericol, pentru că nu mă încadrez în termenii rigizi, inumani, anihilatori ai acestei realități monstruoase, pentru că refuz supunerea, viziunea despre mine, lume și artă care mi se dă. Astfel, oricare dintre autorii/ oarele următori/ oare poate – din punctul de vedere patriarhal – fi considerat/ ă că a căzut în capcana ideologizării: Maya Angelou, June Jordan, Morgan Parker, Danez Smith, James Baldwin, Gwendolyn Brooks, Jericho Brown, Chen Chen, Ocean Vuong, Safia Elhillo, Fatimah Asghar, Paul Tran, Toni Morrison, Alice Walker.
Nu există, slavă domnului! nicio rețetă pe care un/o autor/oare ar putea-o urma și astfel “să nu devieze în prea mult politic.” Dar ce înseamnă să devieze în politic? Nu din tipare, generalități este compus procesul creativ al autoarelor/ ilor, ci din viață, interacțiune umană și atingere, intimitate, experiență și experimentare, căutări și întrebări etc. Cine stă cu barometrul să vadă cît a deviat X ori Y în politic, arată exact unde este problema: în ochii celui care măsoară. În ochii celui care măsoară și în statutul celui care măsoară. Conform punctului patriarhal de referință, privilegiilor și dominației,“prea mult” înseamnă că nu suportă o realitate diversă, nu suportă conștientizarea, chestionarea, nu suportă propria vină, rușine, disconfort, vulnerabilitate; nu suportă să i se ia vălul nu doar de pe ochi, dar și de pe vestigiile unui sistem disfuncțional, inuman; nu suportă, mai ales că nu mai poate să controleze viziunea lumii în avantajul său. Așadar, putem oare pune Marea Unire ca notă de subsol în manuale? Putem pune cele două războaie mondiale ca note de subsol? Îi putem pune – reduce, bagateliza, face invizibili, discredita – pe Stănescu și Bacovia ca note de subsol? Dacă educi copiii cu misoginie, rasism, violență, homofobie, asta vor crea: ceea ce le-ai dat drept model: o literatură a urii de sine și față de cei care sînt diferiți de ei. Misoginia, rasismul, homofobia și toate celelalte nu sînt niște metafore, ele afectează concret viețile persoanelor. Pentru a crea artă este nevoie să cunoaștem și să înțelegem ce înseamnă toate acestea, pentru a deveni persoane integre, pentru a nu fi abuzați la nesfîrșit, pentru a crea o lume în care să nu se mai spună că bătaia îi face pe copii oameni, că școala prin abuzurile ei îi face pe copii oameni și că, nu în ultimul rînd, bărbatul o face pe femeie…om. Copiii sînt mințiți și trădați de secole, ei sînt folosiți și manipulați: a pune istoria într-o notă de subsol arată iresponsabilitate pe care educația ar arăta-o încă o dată; este ca și cum pui viitorul copiilor într-o notă de subsol. Ceea ce nu știm despre istorie, nu știm despre noi. Cum poți deveni o persoană responsabilă, cum poți dezvolta o conștiință, o gîndire critică mascînd istoria, băgînd-o sub preșul unei note de subsol? A pune oprimarea ca notă de subsol, înseamnă a o minimaliza, înseamnă, de asemenea, batjocură față de viețile și mințile acelor copii față de care ai responsabilitate. Cum îți creezi identitatea dacă ești exclus/ă din istorie, dacă propria istorie nu îți e predată, dacă nu cunoști că ai o istorie? Cum putem discuta nenumărate ore despre frumusețea unei metafore, despre geniul masculin, cum putem să dedicăm ore pentru a pune umărul la idealizarea unor scriitori ale căror nume au fost sanctificate, așa putem dedica ore pentru a le explica copiilor lumea în care trăiesc și problemele literaturii care le este dată drept reper și scriptură. Unii luptă pentru putere și libertatea de a oprima, alții pentru a li se respecta demnitatea și dreptul la viață, educație.
Lumea literară romînească – știm asta cu toții, chiar dacă nu vrem să recunoaștem – este un mediu toxic, patriarhal, plin de violență, corupt, cultic; anumite dezbateri din alte țări prind în Romînia: acele dezbateri care au făcut posibilă și Coaliția pentru Familie, care au făcut posibil Referendumul pentru Familie, acele dezbateri care văd în umanitatea celuilalt un pericol, acele dezbateri care vor să construiască ziduri. Avem și noi zidurile noastre, unul metaforic, altul real, făcut de un primar; cu ambele ne mîndrim: ambele vizează minoritatea și continuitatea fundamentalismului literar și a oprimării. Literatura romînă a fost și este o coaliție pentru familie care urmează îndeaproape programul celei care dorea referendumul. Nu întîmplător scriitorul caută mîntuirea: vocabularul, imaginarul acestei lumi nu pot fi decît mistice. Oamenii vor să creadă în mituri, astfel ca niciodată să nu poarte responsabilitatea. Autonomia esteticului este un alt mit în care scriitorilor le place să creadă: e confortabil, la umbra văratică a esteticului poți justifica orice: mai ales dominația și necesitatea perenității acesteia. În umbra esteticului îți păstrezi ignoranța și dorința de putere neatinse. O lume literară care se simte lezată de feminism, egalitate, diversitate, incluziune, intersecționalitate, dar care vorbește despre libertatea de expresie în timp ce se face că nu vede felul în care scriitoarele sînt reduse la tăcere, este o fraudă. Literatura devine un eșec și o fraudă în momentul în care se întreabă dacă să aprecieze, să dea spațiu, să promoveze literaturile considerate minoritare; nu e nimic de dat: avem aceleași drepturi precum scriitorii. Sistemul de referință în care funcționează literatura romînă îi face pe mulți scriitori să ia apărarea oprimării; de asta nenumăratele situații de discriminare, violență asupra femeilor trec ca și cum nu există: importante sînt viața, reputația, statutul oprimatorului, nu victimei. S-a văzut asta în diferite cazuri recente: apărarea lui Dumitru Crudu, Vladimir Tismăneanu, iar acum cîteva zile mulți scriitori romîni au căzut în capcana Scrisorii despre justiție și dezbatere apărută în Harperʼs Magazine, o scrisoare cel puțin problematică și ipocrită, pe care Radu Vancu o numește “o scrisoare esențială.” Esențială pentru cine? O scrisoare în care, pe de o parte se arată îngrijorarea față de prea multă justiție “care ar slăbi dezbaterile,” pe de altă parte, sînt amintite diferite cazuri vagi de jurnaliști, profesori, scriitori etc. care ar fi fost “cenzurați,” printre aceste persoane aflîndu-se și editorul care a publicat articolul lui Cotton care voia să trimită armata peste protestarii care manifestau împotriva brutalității și crimelor poliției. Protestul acestei scrisori revendică libertatea de a oprima, protest prin care și lumea literară romînească s-a simțit îndreptățită și confirmată în aceeași revendicare. Dezbateri au fost și cele care se întrebau dacă sclavii merită să fie liberi sau omorîți, dezbateri au fost și cele care se întrebau dacă femeia, persoanele de culoare sînt ființe umane sau obiecte, animale, dezbateri au fost și cele care se întrebau dacă femeile, persoanele de culoare au dreptul de a vota sau nu, dacă și cum au dreptul de a studia, dezbateri au fost și cele care se întrebau dacă femeile trans sînt femeie sau nu, dezbateri au fost și cele care se întrebau dacă persoanele gay trebuie să facă pușcărie, să fie omorîte sau nu, ș.am.d. Ce ni se cere este “să demonstrăm, argumentăm și să convingem” că sîntem ființe umane și că viețile noastre contează. “Să demonstrăm, argumentăm și să convingem” că prezența autoarelor, autoarelor rome etc. este necesară, legitimă, că nu reprezintă un pericol pentru literatura romînă, “să demonstrăm, argumentăm și să convingem” de ce performance-ul lui Paul Dunca/ Paula Dunker și Alex Bălă de la MNAC nu este non-artă, blasfemie, “sodomizare.” Trebuie să ne întrebăm: cine ne-a transformat într-o problemă și de ce? În beneficiul cui este? James Baldwin spunea: “Dacă nu-mi știi numele, nu îți știi propriul nume,” dar și:“Putem să nu fim de acord și să ne iubim în continuare, atîta timp cît dezarcordul tău nu își are rădăcinile în opresiunea și negarea umanității și a dreptului meu de a exista.” Ceea ce ni se cere este să uităm oprimarea care ni s-a făcut, care ni se face, cum spunea un pedagog din secolul XVII, dacă voința ne este distrusă, nici nu ne vom aminti că am avut una. Dacă uităm ce ni s-a făcut, dacă uităm cine sîntem vom putea fi ceea ce vor alții să fim, viața noastră va fi în mîinile lor. Compararea, echivalarea anilor 50 cu ceea ce se întîmplă acum, este o mare capcană patriarhală, menită să distragă atenția, să creeze panică, conspirații, paranoia, să dezinformeze, să compromită literatura feministă, să reducă încă o dată minoritatea la tăcere, să înăbușe orice independență și viziune antipatriarhală.
Știu cine oprimă, pentru că știu ce conțin manualele și cărțile care mi-au fost recomandate și date spre lectură, știu cine nu ne tratează ca persoane, știu cine este lezat și înfuriat că-mi permit să am propria viziune despre mine, lume și artă. Știu cine oprimă pentru că văd cum misoginul “luptă” împotriva misoginismului, cum oprimatorul “luptă” împotriva oprimării, știu cine oprimă pentru că știu cine ne cere să răbdăm abuzul oprimatorilor buni, oprimatorilor valoroși, oprimatorilor talentați, știu cine oprimă pentru că știu cine face viitorul să fie imposibil, știu cine oprimă pentru că știu cine ne cere să fim recunoscători/ oare, știu cine m-a redus la tăcere, știu cine oprimă, căci știu ce li s-a făcut generației mele și generațiilor dinaintea mea. Știu cine oprimă, căci știu cine-mi cere să uit, cine este plictisit de violența făcută de bărbați asupra femeilor, cine este plictisit de misoginie, homofobie, rasism. Reducerea la tăcere nu este mustrare, violența, hărțuirea, amenințările cu moartea și violul nu sînt apostrofare, sînt violență, ură, tolerare și normalizare a lor. Știu cine oprimă, căci știu cine vrea să mă țină în afara literaturii, căci știu cine vrea să-mi cunosc locul, căci știu cine mă trimite în locul istoric al inexistenței: știu cine oprimă, căci știu cine se înalță pe oasele mele, cine controlează discuțiile, tonul, vocea, subiectul, prea multul, mainstream-ul, universalul. Știu cine oprimă, căci știu unde sînt și cine este lîngă mine, știu cine oprimă, căci știu cine se deresponsabilizează, știu cine este blamat și cine este salvat, apărat, glorificat, știu ce este și cine este literatura romînă.
Medeea Iancu este poetă și regizoare. A debutat editorial cu volumul divina tragedie, (Brumar, 2011 – premiile Marin Mincu, Radu Săplăcan). Prezentă în antologiile: Cele mai frumoase poeme din 2011 (Tracus Arte) și Subcapitol. Poezia (Tracus Arte). În 2017 a publicat Delacroix este tabu: suita românească (Cartea Românescă). A coordonat antologia Arta revendicării. Antologie de poezie feministă (Ed. Fractalia, 2020).