Anchetă realizată de Miruna Vlada și Emanuela Ignățoiu-Sora
RLN: Ce părere aveți despre dezbaterile din ultima vreme declanșate în spațiul literar românesc în legătură cu corectitudinea politică? Le-ați urmărit sau ați luat parte direct la vreunul din ele? În ce fel?
Vasile Mihalache: Majoritatea literaților români devin anxioși când vine vorba de „corectitudinea politică”. Nu „corectitudinea” îi deranjează, desigur, pe cei mai mulți dintre ei, ci partea „politică”. Sincer să fiu, mie mi-ar fi plăcut să existe grupări literare deranjate de „corectitudine”, care să nu joace cartea „onestității”, a „integrității”, a „cinstei” și a „incoruptibilității”, dar nici pe cea a „respectării regulilor” gramaticale, stilistice sau logice, grupări literare care să își asume „incorectitudinea”, „necinstea”, „coruptibilitatea”, dar și „eroarea”, „inexactitatea”, „incoerența”. Pe acești autori, dacă ar fi vorbit despre „autonomia esteticului” sau despre „valoarea literară”, i-aș fi luat în serios. În schimb, cu câteva excepții individuale, la noi toți scriitorii sunt corecți, exacți și coerenți, de la cei din organizațiile care primesc finanțare de la stat, la cei care îi critică, de la cei care lucrează în școli și universități, la cei care le sunt studenți sau doctoranzi. Așa că stăm bine cu corectitudinea. În schimb, stăm mult mai prost cu „politicul”, pe care majoritatea literaților nu reușesc să-l înțeleagă altfel decât în legătură cu partidele politice sau, cel mult, cu actul de guvernare. De altfel, unii dintre cei mai de succes scriitori români de azi sunt de succes și datorită diverselor alianțe pe care le-au făcut cu anumite partide politice, cu anumite guvernări sau cu anumiți oameni politici, din 1990 până azi. Sau asta nu este o problemă de „corectitudine politică”? Oricum ar fi, politicul nu se referă doar la actul de guvernare, ci la toate interacțiunile (grupurilor) umane în care sunt implicate relații de putere, la fel cum orice privire [gaze] asupra unui lucru este politică, orice interpretare, orice poziționare. Desigur, poți refuza o anumită poziționare sau poți refuza orice poziționare explicită, dar alegerea acestui refuz rămâne un act politic.
Revenind, ca editor la frACTalia, am participat la dezbaterea (deși „dezbatere” e un cuvânt prea mare pentru un tărăboi prea mic) care a urmat deciziei de a nu reedita cartea lui Dumitru Crudu. Pentru o editură declarată de stânga a fost o hotărâre firească, chiar dacă dificil de luat, despre care știam că nu va aduce prea multă popularitate în lumea literară, dovadă că marea majoritate a celor care populează acest spațiu s-au așezat de partea lui Dumitru Crudu (cel puțin inițial, după aceea, comentariile lui destul de șocante i-au determinat pe unii să revină la „neutralitate”). N-o să reiau acum firul evenimentelor, o să spun doar că a fost o decizie bună, o urmare a politicilor editoriale. Încă mai avem ceva de mers până să înțelegem că sexismul și homofobia sunt imorale pur și simplu, că nu sunt doar niște capricii care le pot fi trecute cu vederea autorilor de dragul plăcerii pe care ne-o produc sau pe care ne-o luăm singuri din cărțile lor.
S-a vorbit și despre cenzură ca urmare a acestei decizii, chiar dacă frACTalia n-are nici puterea, nici interesul să împiedice publicarea cărților lui Dumitru Crudu. Această spaimă de cenzură, justificată de trauma dictaturii dinainte de 1989, dar și de ascensiunea guvernărilor autoritariste în țări ca Polonia sau Ungaria, este în același timp și rezultatul unui mod de a învăța și preda literatura: decontextualizat, depolitizat, de parcă totul s-ar petrece într-o lume a „ideilor pure” și într-un spațiu eteric al recunoașterii estetice. O fantasmă, desigur, dar una care împiedică apariția ideilor noi despre literatură și încurajează păstrarea celor vechi, pe care le naturalizează și le prezintă ca fiind singurele posibile sau acceptabile.
Cenzura a venit însă ceva mai târziu, în forma ei concretă și cât se poate de reală, printr-o lege votată de Parlamentul României care interzice discuțiile despre „identitatea de gen” și anulează dreptul la existență a persoanelor trans*. Din păcate, în cazul acesta, reacțiile lumii literare nu au fost la fel de dure ca cele împotriva frACTalia. Din fericire, marile universități au reacționat, legea se află acum la CCR, dar în urmă rămân dârele unei intenții care arată că statul român vrea să cenzureze ideile progresiste, la fel ca vecinii săi.
O să închei, aici, cu alte câteva cuvinte despre „corectitudinea politică”. Nu e cel mai fericit concept, pentru că nu face decât să ne spună „nouă”, celor privilegiați, cum să părem morali – fără să fim, de fapt, fără să contextualizăm, fără să știm nimic despre celălalt, fără să înțelegem istoria și structurile care au dus la oprimare. La fel ca „toleranța” sau „diversitatea”, și „corectitudinea politică” stabilește un raport de putere, o relație de tipul centru – margine, ceea ce face ca noțiunea să fie ușor de instrumentalizat de către capital, așa cum a făcut HBO, spre exemplu, cu Pe aripile vântului, sau cum o face Amazon, care pune în topul vânzărilor cărți despre rasism imediat ce apare o nouă discuție pe subiect.
RLN: Cum ar trebui să discutăm un concept precum “autonomia esteticului” într-un context specific al pieței literare și culturale din România? Într-o anchetă publicată în 2018, de Scena 9, reieșea că “din manualele de literatură română, autoarele lipsesc aproape cu desăvârșire”.
Credeți că avem în România scriitoare mai invizibile și mai puțin apreciate decât scriitori bărbați sau e doar o falsă temă?
Vasile Mihalache: Am scris un articol despre „autonomia esteticului” în Post/h/um, „Împotriva suprematismului estetic. O perspectivă postumanistă”, aici: https://posthum.ro/blog/vasile-mihalache-impotriva-suprematismului-estetic, așa că voi atinge doar anumite aspecte.
Există o ipocrizie sau o neînțelegere în ceea ce privește autonomia esteticului și tipurile de canon. Pe de o parte, există „canonul estetic”, care ar trebui să fie rezultatul unui fel de consens în interiorul câmpului, mai exact între specialiștii și autoritățile câmpului. Pe de altă parte, există un canon școlar sau universitar, un fel de listă de lecturi pentru ispășirea păcatului de a nu (mai) citi într-o lume din ce în ce mai digitalizată și care, se spune, ar trebui să se bazeze pe primul tip de canon, cel estetic. Și aici apare ipocrizia. Sau neînțelegerea. Să spunem că acel canon estetic (consensul specialiștilor) este minunat, admirabil, că reprezintă „valoarea în sine”, ba chiar că este util la nivel social. Chiar dacă ar fi așa, deși bună parte din teoria critică din a doua jumătate a secolului XX nu prea este de acord, acest lucru nu poate conduce imediat la ideea că valorile, regulile și practicile unui domeniu specific, aşa cum este câmpul literar, pot fi şi trebuie să fie impuse corpului general al societăţii prin educaţia instituţionalizată de stat. Altfel spus: calitățile canonului și ale câmpului literar, sau virtuțile acestora, sunt una. Natura drepturilor lor asupra unui subiect particular sau asupra unor grupuri de subiecți este cu totul altceva. În primul caz e vorba de justificare, în al doilea, de legitimitate, iar legitimitatea presupune (spre deosebire de justificare) consimțământ, un cuvânt despre care se vorbește mult în ultima perioadă, mai ales în contextul agresiunilor sexuale.
Dacă înțelegem lucrurile în felul acesta, anumite întrebări stupide precum „Scriu femeile la fel de bine ca bărbații?” sau justificări la fel de stupide precum „sunt mai mulți bărbați în manuale pentru că mai mulți bărbați scriu mai bine” ar trebui să dispară pentru că nu sunt deloc relevante pentru lista de autori/autoare din manualele de literatură, ci doar întăresc și normalizează prejudecățile pe care ar trebui să le pună la îndoială. Da, sunt mai puține scriitoare în manuale, din cauza culturii românești conservatoare și patriarhale. Da, scriitoarele sunt în general mai puțin apreciate decât scriitorii, dar nici nu ar avea cum să fie altfel din moment ce lipsesc din manuale. Iar dacă sunt mai puține scriitoare decât scriitori acest lucru se întâmplă din cauza aceleiași culturi și societăți patriarhale, în care rolurile de gen au fost (și încă sunt, în multe locuri) foarte rigid stabilite. Unul dintre aceste roluri, cel de obiect al inspirației masculine, a făcut carieră mai ales în poezie sub figura „muzei”, una dintre cele mai detestabile expresii ale sexismului care încă este considerată firească, ba chiar apreciată, în lumea literară românească.
RLN: E posibil să oferim spațiu de exprimare și promovare unor voci cât mai diverse, din medii marginalizate (femei, minorități etnice, sexuale etc.) fără să cădem în ideologizare? Poate fi literatura un spațiu neutru politic?
Vasile Mihalache: Există iluzia că literatura e un spațiu unitar, că toate lucrurile care se întâmplă în și ca literatură au loc cumva într-un singur spațiu și nu pot exista în afara acelui spațiu. Ieșirea din spațiu este sinonimă de multe ori cu ieșirea din literatură sau cu „ideologizarea”. Aceasta e o formă de organizare mentală de care critica și alte forme de discurs care analizează literatura au nevoie pentru a-și putea ține sub observație obiectul studiat. Dar în același timp este și o formă de control și de validare, prin care anumite texte sunt încadrate ca literatură, iar altele sunt excluse. Caracteristica acestui spațiu este că el apare în urma analizei operei, dar, odată apărut, pretinde că opera respectivă se afla deja dinainte în interiorul lui. În realitate, jocul este dublu: spațiul literar deja constituit încearcă să împiedice privirea textelor din afara graniţelor sale prin ridicarea unui fel de zid al interpretării dincolo de care ceea ce există nu este literatură, iar textele nou apărute (sau nou descoperite sau reevaluate) creează în jurul lor spațiu literar într-un asemenea mod, încât acesta pare să fi existat deja acolo, dinainte.
Această mișcare de apropriere și redefinire, de transformare a exteriorului în interior este în mod evident politică, nu estetică. Esteticul apare în discuție doar după ce textul a devenit literatură. De aceea nu există o „cădere în ideologizare”, ci o excludere din literatură înțeleasă ca ideologizare. Dar literatura nu este un spațiu neutru politic. În schimb, ea naturalizează sau neutralizează anumite elemente politice în funcție de interesele sau particularitățile sale dintr-o anumită perioadă. În secolul al XIX-lea, spre exemplu, naționalismul era considerat o temă specifică literaturii și încurajată pentru validarea estetică a textului.
Pe de altă parte, e important ca statul și instituțiile/autoritățile lui să ofere spațiu pentru categoriile vulnerabile, chiar și (sau mai ales) în predarea literaturii. Dacă este ca literatura să aibă vreo relevanță socială, atunci aceasta ar trebui să depășească cu mult dimensiunea estetică. Aceasta din urmă, de altfel, nu este decât o politică a literaturii, o modalitate de păstrare a autonomiei domeniului, nu o calitate care să-i confere legitimitate la nivel social. Dacă se rezumă la estetic, literatura va deveni o sectă occidentală cu mult prea puțini adepți și cu mult prea puțină însemnătate. S-ar putea însă ca liderii sectei să fie mulțumiți cu această opțiune. E alegerea lor. De altfel, unul dintre cele mai bune lucruri pe care ar putea să le facă în raport cu categoriile vulnerabile este să nu ocupe toate spațiile, să lase anumite spații neocupate. Nu doar pentru categoriile vulnerabile, ci și pentru avangardă și experiment de toate felurile, pentru toate acele manifestări textuale care nu sunt literatură, dar care într-o zi vor defini ce înseamnă literatura.
RLN: Puteți da câteva exemple de autori români sau străini care abordează teme politice dificile, actuale fără să cadă în capcana ideologizării? Poate exista o “rețetă” de urmat pentru ca un autor să nu devieze în prea mult politic? Ce înseamnă “prea mult”?
Vasile Mihalache: N-o să dau exemple, nu-mi plac nici idolii, nici argumentele de autoritate, dar cred că întreaga literatură bună din ultimii 60-70 de ani are o importantă dimensiune socială și politică, nu poate fi altfel după Auschwitz. Vremea artei pentru artă s-a încheiat de mult. La fel și cea a jurnalelor de vise.
RLN: În ce măsură pot fi utile instrumentele de analiză propuse de corectitudinea politică revizuirii istoriei literaturii române clasice? Ar trebui să avem în manualele de română note de subsol despre misoginismul anumitor scene de roman sau despre robie când vorbim de “Țiganiada”? Pe cine ar ajuta/ Pe cine ar leza asta?
Vasile Mihalache: Nu cred că există instrumente de analiză specifice „corectitudinii politice”. Există, în schimb, o serie întreagă de teorii critice și de studii (culturale, de gen, despre animale etc.) dezvoltate cu precădere după anii 1960 și care s-ar putea dovedi utile, ca metodologie, și în cazul studierii literaturii române. Pentru a ajunge în manualele școlare, ar trebui însă ca aceste tipuri de perspective să ajungă şi să se disemineze în universităţi, lucru care se întâmplă, indubitabil, dar într-un ritm înfiorător de lent. Este necesară nu doar revizuirea istoriei literaturii române, ci deconstruirea ei, identificarea acelor rețele ideologice care trec drept literare, resemnificarea unor opere, rescrierea contextului în care au apărut multe dintre ideile care astăzi par specifice literaturii ca artă, nu societății, și așa mai departe.
E nevoie de mai mult decât de note de subsol, care se vor dovedi inutile, de altfel, dacă se păstrează cadrul actual de înțelegere. Subiecte ca misoginia sau sclavia romilor ar trebui să fie discutate de fiecare dată când apar într-o carte studiată la școală și, în general, la toate disciplinele umaniste, atunci când se vorbește despre perioada respectivă sau chiar despre situația actuală. Dacă într-un roman ca Ion se discută despre relația țăranului cu pământul, nu văd de ce nu s-ar vorbi despre sexism și patriarhat. Prima temă este la fel de ideologică precum ultimele două, doar că pare firească pentru că este conservatoare, nu progresistă. De altfel, relațiile de familie patriarhale sunt discutate adeseori în termeni pozitivi, în opere ca Moromeții, spre exemplu. Dacă în legătură cu literatura ca artă dezbaterile despre caracterul inerent ideologic al literaturii pot fi încă duse, în ceea ce privește predarea literaturii lucrurile sunt de mult clare: în orice regim politic vor fi privilegiate practicile interpretative care susțin acel regim politic. În capitalism, cum ar zice Terry Eagleton, literatura este o tehnologie morală care vrea „să producă un fel de subiect uman istoric care să fie sensibil, receptiv, imaginativ și așa mai departe… în legătură cu nimic în mod special” (https://posthum.ro/2-reproducerea/terry-eagleton-subiectul-literaturii), iar acest lucru privilegiază întotdeauna ordinea socială dată.
RLN: Ar trebui reevaluată literatura proletcultistă a anilor 50 în baza corectitudinii politice?
Vasile Mihalache: Nu cunosc atât de bine literatura proletcultistă a anilor 1950 încât să pot avea o opinie concretă pe acest subiect. Cred însă, că reevaluarea ei nu diferă de reevaluarea altor tipuri de literatură și că ar trebui făcută. Istoricii și criticii literari ar trebui să aibă răspunsuri mai competente.
RLN: Pot cu adevărat influența dezbaterile intelectuale și protestele politice cu substrat cultural din Vest (Sua/ Franța/ Marea Britanie) optica intelectualilor și a consumatorilor de cultură români sau e doar un moft de moment? În ce fel?
Vasile Mihalache: Dezbaterile occidentale le vor influența pe cele din România, evident, dovadă și această anchetă. România are încă statutul unei colonii culturale, din multe puncte de vedere, dar interesant este că, în timp ce intelectualii și universitarii americani și vest-europeni sunt de stânga și virează și mai la stânga, cei din România nu doar că rămân la dreapta, ci devin parcă mai conservatori, luptând pe toate fronturile să rămână în anii 1990-2000.
RLN: Ce concluzii putem trage după toate evenimentele/ dezbaterile/ ciocnirile anului 2020 privind corectitudinea politică și literatura română?
Vasile Mihalache: Concluziile sunt aproape mereu dificile și întotdeauna parțiale și fluide. Dar s-ar putea spune că lumea literară românească este în marea ei majoritate conservatoare și reacționară. Există și o teamă față de schimbare, dar și o dorință de a păstra cu orice preț capitalul simbolic deja câștigat. Mulți scriitori, dar și mulți critici sau istorici literari resping teoria și studiile culturale, pe care le consideră, dacă nu „greșite”, cel mult „non-literare”. Stânga progresistă este fragilă și divizată, puțin numeroasă și fără prea multă vizibilitate. Însă lucrurile încep să se schimbe, mai ales prin proiecte independente și inițiative de grup. Istoria literară este rescrisă de feminism chiar în timp ce scriu acest răspuns. De altfel, astăzi, dintre toate mișcările de stânga care sunt interesate (și) de literatură, feminismul este cel mai activ și cel mai eficient, a deschis deja o cale pe care se poate merge către noi ramificații și semnificații.
Vasile Mihalache este doctor în filologie. Este cofondator al revistei de teorie și studii culturale Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste (posthum.ro). A publicat un volum de teorie critică, „Noli me tangere”? Despre legitimitate şi autonomie în literatură (Tracus Arte, 2013) și unul de poezie, mort după om (Tracus Arte, 2016).