Miruna Vlada, una din inițiatoarele anchetei Cui i-e frică de Corectitudinea Politică? O anchetă despre mediul literar românesc, a scris Contagiune periculoasă – Corectitudinea politică și exploatarea divizării sociale în România ante- și post-COVID. Textul urmează să apară și în volumul colectiv Caiete Documentare 5 “Calitatea vieții” (Ed. Club România, septembrie 2020).
Contagiune periculoasă – Corectitudinea politică și exploatarea divizării sociale în România ante- și post-COVID
“Limbajul corect politic este premisa pentru o lume fără discriminare”.
Anatol Stefanowitsch
“Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității”.
Pascal Bruckner
În volumul “Lumea în 2020 – o schiță a viitorului global prezentată de Consiliul Național de Informații al SUA”[1], publicat acum mai bine de un deceniu – printre predicțiile făcute privind fenomenele caracteristice actualității apar menționate și: ascensiunea naționalismului și tendința către populism, politica identitară – bazată pe convingeri religioase și pe afilieri etnice ca reacție la globalizarea agresivă, ce creează o ruptură evidentă între elitele transnaționale și publicul devenit tot mai ‘patriot’. Ei bine, viitorul e deja aici. Una din sursele acestei evoluții pe care o putem ușor recunoaște ca o descriere fidelă a zilelor noastre ar fi anii ’90 marcați de deconstrucția lumii ‘așa cum o știam’ (adică în versiunea ei liberală și conservatoare din SUA) care, printre altele, a dus la propagarea multiculturalismului și a luptei împotriva discriminării, și a deligitimat rasa și etnia ca baze ale identității naționale. Nu e deloc întâmplător că în aceeași perioadă a anilor ’90, ai sfârșitului de Război Rece, au apărut și primele discuții articulate despre ‘corectitudinea politică’ (CP de aici încolo), conceptul asupra căruia vreau să reflectez în cele ce urmează. Acum mai bine de trei decenii acest concept era unul exclusiv elitist, discutat doar de un număr foarte redus de intelectuali occidentali ca parte a unor transformări de curriculă în universitățile americane. În schimb, astăzi termenul a ajuns să fie în centrul atenției și a dezbaterilor publice, depășind cu mult cercurile elitiste, în jurul său creându-se numeroase controverse și apărând tot mai des în limbajul uzual. Evident, sensul său a ajuns să fie foarte distorsionat și politizat. Având în vedere că el a apărut cu referire la nevoia de reformă a modului de predare a anumitor subiecte în mediul educațional, și a influențat mai multe generații de studenți, și având în vedere forța lui de a antagoniza societăți diverse în zilele noastre, la nivel global, e nevoie cu siguranță să reflectăm la formele de manifestare și consecințele dezbaterii despre CP ca unul din elementele cheie ce definesc cadrul global actual, și ca parte a paradigmei educaționale corelate cu acesta.
Corectitudinea politică – cine e și ce vrea
Într-o eră digitală a fragmentării comunicaționale accentuate, diviziunile întreținute sau chiar mărite exponențial (mai ales în perioade electorale) de tema CP merită o analiză atentă. La nivelul opiniei comune, modul de înțelegere și definire al CP pendulează între extreme, fiind definit fie ca un produs al marxismului cultural desprins din Școala de la Frankfurt, care ar fi ‘colonizat’ nu doar universitățile americane spre final de Război Rece, ci și spațiul public, și apoi sfera vieții private căpătând trăsături ‘totalitare’, fie ca o reacție „conservatoare“ de respingere a evidențelor privind discriminarea, cu scopul de a-și ascunde crimele, a-și proteja privilegiile, ierarhiile și pozițiile dominante de putere, negând realitatea și extrapolând excepțiile. Acest lucru a fost confirmat de faptul că în timpul campaniei electorale pentru alegerile din 2016, conceptul de CP a fost “înfierat” în mod explicit de Donald Trump drept sursă a problemelor societății americane[2]. Astfel, scopul acestui capitol este de a analiza în primă fază contextul și dinamica ideilor în evoluția CP global și apoi mai specific cu manifestările ei în România, și apoi în final de a încheia cu o serie de predicții privind evoluțiile de viitor.
Nu e deloc ușor să reflectezi la adresa CP într-o perioadă în care aproape nicio mențiune în treacăt a termenului nu trece neobservată, și în care rar mai poate fi purtată o discuție pe tonuri moderate și nuanțate despre el. Popularitatea conceptului stă probabil și în faptul că e generator de conflicte aprinse, tensionate, implicând mai multe emoții și pasiuni decât rațiune, angajând în dezbatere categorii foarte diverse de oameni și acoperind o arie de domenii aproape nelimitată. El însă a fost extrem de trivializat, decontextualizat masiv și redus la o serie de sloganuri folosite uneori complet fără discernământ atât de detractori, cât și de susținători, adesea cu o anume agendă politică în spate. Prin urmare cu greu se mai poate folosi termenul de CP cu inocență sau neutralitate. Voi pleda însă în cele ce urmează pentru o înțelegere cât de cât nuanțată a conceptului, așa că trebuie de la bun început să elimin din definiție versiunile radicale.
Cuvintele creează realitatea
Dar cum a început totul? Plecând de la o serie de constatări – și anume că cei care domină dezbaterile publice relevante sau care iau decizii sunt de obicei bărbați, albi, heterosexuali – unii gânditori au considerat că această stare de fapt e ‘incorectă’, pentru că atestă privilegiul unor grupuri atât în luarea deciziilor prezentului, ce afectează toate comunitățile, nu doar pe cele ‘favorizate’ de acele decizii, ci și în memoria colectivă prin supra-reprezentarea lor în manuale, și prin invizibilizarea altor contribuții. Are o relevanță reală încurajarea diversității în spațiile publice, cât și în manuale, în ceea ce dăm mai departe generațiilor viitoare? Acestea au fost tipurile de întrebări și tematici problematizate de primii gânditori ai CP. Cei care au început să își pună aceste întrebări erau intelectuali de stânga, formați în mijlocul revoltelor anului ’68, într-o Americă a discriminării sistematice pe mai multe niveluri – rasiale, etnice, de gen, de orientare sexuală. Aceasta era și o perioadă marcată profund de ultra-ideologizare – și anume perioada de vârf a Războiului Rece. Aceste subiecte au început să fie ridicate în universitățile americane de intelectuali preponderent umaniști, care nu considerau drept legitimă acceptarea stării de fapt – a acestei ‘amnezii’ istorice, sistemice în care doar unele voci au dreptul să fie în manuale, adică și își spună/impună povestea, mai bine spus ‘versiunea lor asupra faptelor’, iar altele, aflate în inferioritate de putere (numerică sau doar simbolică, cum e cazul femeilor) să fie date uitării, prin excludere sau minimalizare și marginalizare.
Primii susținători ai CP au problematizat discriminarea având ca sursă genul, etnia, orientarea sexuală, religia, handicapul, vârsta, rasa (uneori toate cumulate) toate fiind aspecte care nu se pot schimba și care nu țin de individ și care sunt folosite de anumite grupuri pentru a inferioriza sau a reduce la tăcere aceste categorii sociale. CP susţine că nu poţi categorisi oamenii după o singură trăsătură pe care tu o crezi fundamentală și au militat pentru acceptarea diversității și promovarea toleranței. Astfel, dezbaterile din jurul CP au marele merit a fi încurajat cercetările care să documenteze ce impact a avut/are discriminarea în diverse domenii și cum afectează ea calitatea vieții, percepția, statutul categoriilor discriminate, despre care se cunoștea foarte puțin. Interesul academic pentru categoriile defavorizate a crescut astfel exponențial după anii ’90. În acest context, mulți au acuzat adepții CP de la nivel academic că au instituit o ‘modă’ de a cerceta mai ales aceste teme, și unica preocupare în mediul academic a devenit deconstrucția și discriminarea, teme ce au coincis și cu agenda politică de stânga și cu discursul anti-occidental al URSS/ al comuniștilor[3].
Una din dimensiunile definitorii ale CP este pledoaria pentru folosirea unui limbaj inclusiv, care să nu mai jignească și care să respecte drepturile unor grupuri sociale defavorizate/ discriminate sistemic, recomandând folosirea unei terminologii considerată mai ‘corectă’, adică nonrasistă, nonsexistă, non-ageistă, nonpatriarhală etc. Susținătorii CP pornesc de la ideea că limbajul creează atitudinea. Ei subliniază importanța a ce cuvinte folosim și în ce context, pentru că prin ele definim realitatea (prezentă, trecută sau viitoare). Sigur, nu cuvintele de unele singure sunt influente, dar cuvintele pun baza a ceea ce apoi sistemele sociale, instituționale creează pe baza unor decizii. S-a propus astfel ideea de ‘curățare’ a limbii de termeni discriminatorii, pornind de la premisa că gândirea va fi și ea astfel ‘eliberată’ de tendințe de dominare și suprimare, iar în consecință acțiunile din cadrul vieții sociale nu vor mai produce inegalitate.
În esenţă, CP înseamnă conştientizarea faptului că unele cuvinte au un anumit impact social negativ și ar trebui folosite în mod conștient de către public. S-a pornit de la constatarea cinic-machiavellică că cei care au avut forță fizică, militară sau politică și-au exercitat discreționar puterea față de ceilalți, modelând atât legile statului, cât și normele morale ale vremii, după interesele proprii. Limbajul este considerat de aceea o oglindă a relațiilor de putere din societate. Drept consecință, limba a preluat și ea raportarea grupului puternic la membrii grupului slab și a normalizat folosirea de termeni reproduși de la o generație la alta precum: țigan, jidan, bozgor, gălbejit, poponar, cioroi, retardat, țărănoi etc. Acești termeni sunt adesea folosiți chiar și de către grupurile ce erau astfel desemnate, aceștia ajungând să își internalizeze percepția de inferioritate. Ceea ce CP a încercat inițial să atragă atenția că e nevoie de mai multă atenție la termenii pe care îi folosim public, și mai ales la cei cu o conotație negativă, derogatorie, care au un trecut cultural foarte întunecat. Drept soluție, au venit cu o serie de termeni alternativi, care să nu ofenseze. Să aplici principiile CP în mod concret înseamnă să nu spui „negru”, ci să spui „afro-american”; să nu spui „țigan”, să spui „rom”; să nu spui „handicapat”, să spui „persoană cu dizabilități”; să nu spui „boșorog”, să spui „persoană în vârstă” și tot așa tocmai pentru a se reaminti că nu etnia/ vârsta/ genul defineşte în mod unilateral o persoană. Mai mult, termenii definiți drept ‘incorecți politic’ precum “negru”, “țigan” sau “jidan” au fost folosiți în perioade istorice în care au reflectat apariția unor grupuri de forță și atitudinea lor față de alte grupuri, mai slabe, și au fost folosiți pentru a justifica abuzul, chiar crima. Folosirea lor în actualul context arată nu doar ignoranță istorică, ci și dispreț față de toate faptele reprobabile pe care persoanele care foloseau aceste cuvinte le-au provocat. Nu e deci vorba doar de a spune cuiva ‘negru’ și atât, ci este vorba despre comportamentul (cel mai desea negativ, disprețuitor, de minimalizare) care urmează acestui cuvânt. Susținătorii CP au observat astfel că prin intermediul unor modele sau formule verbale pot fi exprimate jigniri sau conţinuturi depreciative, fără ca persoana care le foloseşte să fie trasă la răspundere pentru afirmaţiile sale. După acelaşi model de gîndire funcţionează şi limbajul care exclude femeile (denumirea unor meserii fără particula feminină de exemplu în limba română). Din aceste motive, și a acestei preocupări pentru sensibilizarea la cuvintele folosite, detractorii definesc CP adesea drept o ‘poliție a limbajului.’
Îndreptarea nedreptății
O altă dimensiune a CP nu a fost doar constatarea nedreptății, ci a vrut să treacă și la acțiune – la remedierea acestei nedreptăți. Cum? Prin a crea un cadru legal sau proceduri instituționale pentru a oferi dreptul entităților discriminate la a-și spune propria poveste, de a da ‘voce’ unor grupuri fie minoritare, fie oprimate și excluse din ‘marile’ teme studiate în universități – în cazul SUA fiind vorba de negri, de femei în general, de latinos sau de minoritățile sexuale (subiecte tabu pentru America anilor ’60-’70). Astfel curricula universitară americană a început să includă cursuri axate pe multiculturalism, feminism, ecologism și studiile culturale postcoloniale, aceste teme rămânănd mereu asociate stângii progresiste americane, Partidului Democrat și mai ales programului politic al erei Clinton, continuat apoi de Barack Obama, ales în 2008 ca primul Președinte de culoare al SUA. Ca și impact vizibil, în SUA aceasta dezbatere a produs o deschidere academică către studierea și a unor texte și perspective non-occidentale, care să includă autori/autoare din Asia, Africa, India, Orientul Mijlociu, care până atunci lipseau. Acest interes pentru detabuizarea ‘celuilalt’ a devenit apoi vizibil în tematicile filmelor de la Holywood sau ca politică de recrutare în companii private sau instituții de stat. Dorința de îndreptare a nedreptății a ajuns însă la un exces de zel iar implementaea sa a creat numeroase situații dificile, în care universitățile americane au angajat așa-numiți ‘agenți ai diversității’ care au deschis procese unor numeroși profesori pentru frazele sau atitudinile folosite în cadrul crusurilor sau a companiilor care au introdus angajaților cursuri obligatorii de ‘sensibilizare la multiculturalism’. Unele măsuri au mers astfel prea departe de intenția inițială. Astfel, CP doar a recomandat în primă fază, dar apoi a ajuns să și impună (prin folosirea unor instrumente legislative) modificări de limbaj și de atitudine, pentru a nu jigni pe cei vulnerabili și pentru a preveni comportamente abuzive în baza acestor termeni, de care abundă istoria ultimelor două secole. Astfel de măsuri au ajuns să creeze un alt tip de nedreptate. O altă consecință directă a dezbaterilor născute de CP au fost măsurile care să pună ‘în avantaj’ minoritățile – discriminarea pozitivă. Inițial, argumentelor de vehementă opoziție era foarte greu să le aduci contraargumente bazate pe exemple și dovezi solide din simplul motiv că nu existau aproape deloc cercetări sistematice legate de impactul respectării pluralității, și a contribuțiilor însemnate a anumitor categorii minoritare asupra anumitor domenii. De aceea, adepții acestei prime generații a CP – au început chiar de la această constatare ca fiind un argument solid împotriva conservatorilor – lipsa de interes academic/științific pentru diversitate e chiar o dovadă a ’invizibilizării’ sistematice a celor vulnerabili – fie ei femei, negri sau alte minorități[4]. Drept soluție, susținătorii CP considerau că ar trebui încurajate cu precădere aceste voci aflate în minoritate și marginalizare, prin politici speciale adresate doar lor. Propunerile cele mai concrete au vizat crearea unui sistem de ‘cote’ (locuri speciale doar pentru ei) cu scopul de a favoriza și a stimula participarea minorităților/ a femeilor. Așteptarea era că în timp, valoarea și gradul lor de expunere publică va crește, tocmai ca răspuns la crearea unui sistem de sprijin care le facilitează accesul la piața ideilor și la dezbaterile publice. Astfel au apărut măsurile ‘afirmative’ cum au fost ele numite, prin care în decurs de câteva decenii s-a ajuns la creșterea masivă a participării și integrării persoanelor de culoare în universitățile americane de top (spre exemplu), sau a femeilor în funcțiile de conducere. Susținătorii CP argumentau aceste tipuri de politici pe baza ideii că, fiind menținute în marginalizare și sistematic ‘neascultate’ și chiar uneori devalorizate, vocile non-majoritare nu vor avea șansa de a se face afirmate la același nivel cu cele majoritare, cu atât mai mult cu cât selecțiile și topurile sunt realizate după criteriile majorității (vezi juriile formate în special din bărbați, spre exemplu).
Rezistența la Corectitudine politică – acuzele de totalitarism
Previzibil, astfel de propuneri ‘revoluționare’ a fost însă întâmpinate cu multă rezistență de alte grupuri de intelectuali, în principali neoconservatori de dreapta, care vedeau în aceste teme doar o marotă ‘stalinistă’, comunistă, periculoasă pentru societățile liberale. Aceștia adesea folosesc denumirea de ‘fulg de nea’ (snowflake în original) pentru a critica noile generații, mult mai sensibile la problema respectării diversității și a non-discriminării și a acțiunilor de discriminare afirmativă. Ei sunt astfel acuzați că sunt răsfățați, infantili și prea sensibili, fiind astfel creați de ideologia CP care este una a victimizării și acuzării. Printre intelectualii globali foarte critici la adresa CP sunt Lionel Schiever,[5] Jordan Peterson[6] sau Pascal Bruckner[7]. Ei acuză CP de excese și de instaurarea unei adevărate ‘dictaturi’. Dar de ce nu vor unii oameni să renunţe la folosirea limbajului catalogat drept ‘incorect politic’? Ca argumente împotriva limbajului politic corect se invocă, de regulă, faptul că ar fi vorba despre o interdicţie de a vorbi şi gîndi într-un anumit fel, că ar fi o formă de cenzură şi, ca atare, o îngrădire a libertăţii de exprimare. Cu alte cuvinte, această corectare a limbajului ar avea un efect negativ asupra democrației şi ar echivala cu „o spălare a creierului”. Pascal Bruckner vorbește despre promovarea unui ‘rasism imaginar’ instrumentalizat politic de anumite grupuri (exemplele lui fiind direct legate în special pe tema islamofobiei în Franța), fiind folosit ca un adversar al libertății cuvîntului, el reușind să suprime “libertatea pe care o avem de a critica”. El definește CP ca “un instrument care înăbușă orice altă viziune asupra lumii”, pentru că împarte lumea în mod artificial și reducționist doar în termeni de majoritate oprimantă versus minorități oprimate, lipsind nuanțele. Mai mult decât atât, deși a pornit cu intenții bune, acesta a devenit doar ‘o ideologie care te împiedică să spui lucrurilor pe nume’[8]. Este sau nu liber cel care se simte mai tot timpul temător dacă spune altora ceea ce gândeşte? Detractorii CP susțin că astfel este înăbușită dinamica opiniilor în societăți libere, care trebuie să se bazeze pe o critica liberă a aspectelor dăunătoare realității sociale. Iar această critică liberă și exprimare a îndoielii căreia CP îi pune ‘călușul în gură’ este dealtfel chiar indispensabilă ameliorării aspectelor care ne nemulțumesc.
Nu doar că acești critici nu consideră că CP ar contribui la o lume fără discriminare, ci dincontră îi acuză pe aceștia de ‘totalitarism cultural’ sau ipocrizie, avertizând că acesa va produce răsturnarea de valori în societate. Argumentul acestora este că nedreptatea e parte naturală din societate, la fel cum este și asimetria de putere – prin urmare ea trebuie prezervată și nu în mod artificial îngradită/ascunsă. Mai mult, ei susțin că o lume fără discriminare nu e o lume reală, ci e o utopie nocivă care vrea să niveleze, să uniformizeze forțat lumea în care trăim. În acest sens ei aduc permanent drept exemplu ilustrativ comunismul stalinist (sau cel ceaușist în cazul României) care s-a construit pe aceleași premise și au dus la abuzuri, represiune și chiar crime în numele idealurilor dreptății. U alt contraragument puternic este acela al lipsei de meritocrație – dacă încurațezi pe cineva doar pe criteriul genului, sau al etniei și îl faci să fie selectat într-o competiție doar folosind acest ecriterii și nu pe cel al valorii atunci vei distorsiona selecția, și vei promova non-valori, doar de dragul egalității, ceea ce în domeniul artei sau al știiței poate fi dfoarte nociv și poate crea nemulțumiri și frustrări în rândul celor ce au ‘merite reale’.
Corectitudinea politică și ‘vânătoarea de vrăjitoare’ în România ante-COVID
Unul din efectele globalizării este transferul de idei, iar aceste tipuri de întrebări puse inițial în SUA, au fost apoi transmise în Europa de Vest și cu ceva întârziere și în România și în Europa de Sud Est. În spațiul românesc această dezbatere a ajuns, din motive lesne de înțeles, abia spre finalul anilor ’90/2000, ‘transplantată’ din cercurile intelectuale din SUA mai degrabă după ‘ureche’ cum susține Mihai Iovănel[9] (fără o profundă înțelegere a parcursului temei de-a lungul ultimelor decenii), de unde și multiplele neadecvări la situația de la noi. Umbrela sub care au apărut dezbaterile despre CP în România a fost aceea de marotă a ‘comunismului american’, fiind pusă de la bun început în cheia nivelatoare a discursului anti-comunist al tranziției de către intelectualii publici din jurul revistei 22, al editurii Humanitas și a Grupului de Dialog Social. Situațiile apărute în America, unde măsurile afirmative au o vechime de peste trei decenii (ceea ce în România nu este cazul) sunt de cu totul alt nivel. Acolo s-a ajuns la un anume exces de zel din partea apărătorilor CP (concedierea unor renumiți profesori sau stigmatizarea lor publică) și chiar la comiterea de abuzuri în numele CP cu mult timp după ce multe situații de discriminare reală au fost rezolvate. Ceea ce mulți dintre criticii CP din România fac este să preia doar exemple de astfel de abuzuri (ce sunt mai degrabă excepția, nicidecum regula) și pe baza lor să invalideze nevoia aplicării unor norme CP în România, pe principiul – dacă acordăm prea multe drepturi minorităților uite unde ajungem. Ei uită însă să menționeze și rezultatele bune și schimbările de mentalitate pe care CP le-a produs de-a lungul timpului. Recent, în România o serie de intelectuali, artiști și comentatori publici au pornit o tiradă critică împotriva CP, o adevărată ‘vânătoare de vrăjitoare’: Andrei Șerban[10], Cristi Puiu[11] sau Cristian Tudor Popescu[12], în domeniul cinematografiei, printre alții. Dincolo de avretisementele lor panicarde, temele puse de adepții CP în România (organizații feministe sau ONG-uri de apărare a drepturilor romilor de exemplu) sunt mai articulate atunci când sunt discutate adaptat la situația specifică a discriminării în România, nu raportându-se la realitățile din SUA care sunt foarte diferite de cele de aici. O problemă este că detractorii metodelor folosite de susținătorii CP (unele în mod vădit exagerate) neagă validitatea acestor probleme în România, acuzând că ele au fost ‘copiate’ mecanic din Occident, reflectând strict preocupări ale Occidentului ‘decadent’, departe de realitățile românești. Dar dacă în SUA de poate vorbi argumentat și nuanțat despre faptul că ‘CP a mers prea departe’ și în numele apărării diversității ajunge să comită o serie de abuzuri asupra reprezentanțlor majorității, în România însă nu poţi discuta despre ‘cât de departe a mers CP’ pentru că în România aşa ceva aproape că nu există. În spațiul românesc, așa cum o demonstrează și numărul recent din revista culturală ‘Euphorion’ de la Sibiu și ancheta lor pe această temă PC nu este o modă, un efect de globalizare uniformizatoare și nici rezultatul unui „import” de mentalitate, ci reflectă o serie de probleme reale cu care se confruntă încă societatea românească, la 30 de ani de la Revoluție – discriminarea femeilor, ‘invizibilizarea’ realizărilor lor într-o mulțime de domenii, discriminarea romilor etc. Mai mult chiar, o serie de site-uri cu mesaj extremist de dreapta au ajuns să facă o modă din a fi ‘incorect politic’, propagând mesaje defăimătoare către categorii largi de populație și promovând un limbaj jignitor[13] viralizate pe internet. A fi ‘incorect politic’ aduce audiență și aprobare din partea unei categorii de public care se simte ‘eliberată’ de așa-numita ‘tirania’ CP dar aceasta este o temă complet falsă în România. Ea este cumva ‘transplantată’ din spațiul vestic unde într-adevăr au avut loc și derapaje ale CP, excese de zel ce au dus la suprimarea drepturilor unor persoane. Dar în România nu poate fi cazul unei asemenea situații[14]. Un alt element problematic este folosirea permanentă a temelor puse de CP în România (cum ar fi de exemplu, lipsa scriitoarelor din programa pentru BAC la limba și literatura română de exemplu[15]) alături de paradigma simbolică a comunismului românesc. Asocierea între cele două are rolul de delegitima orice discuție serioasă despre discriminare și promovarea toleranței pe care anumite grupuri de intelectuali conservatori din România o folosesc pentru a caricaturiza o temă foarte serioasă. Faza aceasta de negare completă a nedreptății este la fel de nocivă ca și excesul de zel. Dealtfel consider că suntem într-o anumită stare de ambivalență, și mai este încă nevoie de dezbateri solide pe acest subiect, deoarece și cei care spun că ’s-a mers prea departe cu CP’ şi cei care spun că ‘nu s-a mers îndeajuns de departe’ în cazul României au parțial dreptate.
Predicții – noile paradigme educaționale și cultura toleranței și a diversității
CP stă la baza a ceea ce s-au numit drept ‘războaie culturale’[16] în SUA, dar care actualmente au devenit unul din elementele cheie care vor defini cadrul global în următoarea decadă, definită drept una a ‘tribalismului’ de gândire. Personal consider că toate controversele de idei din jurul CP vor continua pe viitor, mai ales că în România nu s-au făcut încă suficiente reforme în acest sens. Un mare pericol însă este folosirea temelor ridicate de CP, radicalizarea mesajului și ultra-simplificarea lor pentru a fi folosite spre a exploata divizarea socială – fenomen specific în SUA atât în 2016 când a fost ales Donald Trump, cât și în campania alectorală actuală. Consider că o serie de principii și de problematizări puse de CP sunt valide și pot reprezenta o parte valoroasă a noii paradigme educaționale prin promovarea unei culturi a toleranței și a diversității. În acest sens, cred că este nevoie de studii mai nuanțate asupra CP și la adaptarea a în România, și pe baza acestora să ne străduim să alegem ce e bun din ea și sa înlăturam extremismele.
Detractorii CP din România propun o trivializare a subiectului și a adevăratelor probleme puse de CP. Din punctul meu de vedere ideea că atenția la limbajul pe care îl folosești, și efortul depus în a evita jignirea cuiva este mai gravă decât însăși discriminarea – arată de fapt o formă de infantilizare și de dublu standard. Dacă tu ai dreptul de a folosi limbajul cum vrei tu, asumând că vrei jigni pe cineva și făcând-o chiar conștient, de ce nu ar avea dreptul o persoană discriminată să se apere și să invoce un regulament intern/ sau alte proceduri de a fi apărat împotriva acestui atac, repet ‘asumat’? Ceea ce politicile afirmative încearcă să facă nu este să impună nimănui nimic – ci să ofere ocazia celor ce sunt sistematic discriminați de a avea o voce sau de a putea reacționa când li se încalcă drepturile sau nu sunt lădsați să se exprime. Ca în cazul oricărui curent de gândire, există și variante care radicalizează anumite idei sau propuneri de măsuri, precum există și variante moderate, echilibrate. Desigur, formele extreme pot duce la denaturarea întregului demers critic și îl pot adesea compromite. Cu toate acestea, argumentul pe care doresc să îl susțin aici este că faptul că cineva comite abuzuri in numele CP nu invalidează complet premisele sale. Atacurile la adresa PC sunt adesea forme de a întâri prejudecățile și de a ‘normaliza’ abuzurile și nedreptățile sub argumentul ‘așa e tradiția’.
În concluzie, nu consider că CP este o formă de cenzură, ci o invitație la a face un minim efort pentru a evita jignirea unui seamăn și posibilul impact negativ asupra altora al propriului limbaj. Implică o formă de efort, dar și de grijă precum e și purtarea centurii de siguranță în mașină. Uneori centura ne deranjează, căci ne îngrădește mișcarile, și poate fi uneori ‘incomodă’ pentru noi, dar o face cu un scop – acela de a ne proteja în cazul unui accident. CP în varianta sa moderată și de bun simț este astfel o “centură de siguranță” pusă cuvintelor pe care le folosim – da, ea poate limita parțial libertatea de expresie, dar are rolul de a proteja, mai puțin pe noi înșine, dar mai ales pe aceea mai vulnerabili ce pot fi lezați de anumite cuvinte. Ceea ce trebuie evitat însă este folosirea abuzivă a temelor puse de CP pentru polarizarea şi la divizarea societăţii românești, mai ales în dezbaterile online. Consider că ideile neplăcute sau chiar periculoase trebuie discutate, analizate şi demontate, nu eliminate. Mai mult, consider că a îndrepta nedreptatea nu implică răzbunarea, anihilarea celui ce a greșit. Principala problemă pe care o văd este esențializarea CP în viitor – folosirea sa pentru a reduce la tăcere şi a exclude, adică exact principiile pe care le acuză. Unii din ‘războinicii’ CP folosesc principiile sale nu pentru a marca o nedreptate, cât pentru a se răzbuna, ceea ce creează dezechilibru social. Cred că în anii următori în România este un mare potențial de a folosi temele CP în mod esențializat, cu mesaj radical și în spirjinul unor agende politice anti-românești deoarece încă avem o serie de teme ‘tabu’ cum ar fi – robia romilor, Holocaustul, violența domestică, inegalitatea salariilor între femei și bărbați, lipsa de acces a femeilor la posturi de conducere, dreptul femeilor de a decide asupra propriului corp etc. Aceste teme prezintă un teren fertil pentru ca actori ostili intereselor României să se axeze pe a le promova în spațiul online prin troli și site-uri propagatoare de dezinformare, tocmai aceste narațiuni care divizează, care au rolul de a crea prăpăstii între diverse categorii sociale, folosindu-se de agenda radicalizată a CP. Scopul acestora este scăderea încrederii în partenerii strategici, în instituțiile statului român prin mistificare și ultra-generalizări de tipul mesajelor anti-globalizare, anti-UE, care discută despre ‘colonizarea’ României de forțe străine, care ne șterg identitatea națională. Aceste mesaje folosesc adesea și religia, deoarece aceasta are un impact major în societate pentru amplificarea unor frici deja existente – exagerea impactului unor fenomene, propagarea panicii și a fricii – folosirea unor jumătăți de adevăr, anti-știința, anti-vaccin etc Având în vedere că permeabilitatea unor anumite categorii de public din mediul online la teoria conspirației este deja dovedită – într-un context de izolare informațională, de lipsă a lecturilor din surse veridice și diverse, – teoriile devin foarte credibile – și sunt prezentate ca fiind foarte logice – și de bun-simț. Astfel, în cazul unei posibile viitoare crize a migranților, propagarea islamofobiei se va folosi de moment pentru a induce teama creștinilor de o ‘invazie’ a străinilor, care se vor ‘înmulți și ne vor domina’, o temă ce exploatează ușor un refren al istoriei românilor în cheie naționalistă – ‘rezistența de-a lungul veacurilor în calea cotropitorilor’… Consider prin urmare că temele CP aduc o serie de vulnerabilități dezbaterilor publice din România, dar ele pot fi folosite în beneficiu dezbaterii publice doar dacă au un ton moderat, integrator, neagresiv, dacă permit posibilitatea unei schimbări pe viitor, și nu dacă închid porţile oricărei discuţii şi manifestă toleranţă 0 pentru oricine susţine anumite idei. Să închizi gura unor persoane care au păreri împotriva unor grupuri sau categorii de oameni ucide orice şansă la un dialog constructiv care le-ar putea schimba acele opinii. Promovarea unei culturi a toleranței și respectului pentru diversitate și egalitate de șanse nu are în sine ceva nociv, ea poate fi însă instrumentalizată pentru a stârni pasiunile ‘conservatoare’ dintr-o anume societate și a diviza în mod exagerat și artificial o societate (iar exemplul Referendumului pentru Familie din 2018 stă ca mărturie în acest sens). Tot mărturie stau și dezbaterile recente din spațiu intelectual românesc despre dărâmarea statuilor unor personaje istorice cunoscute (Columb, Churchill sau vânzători de sclavi), decizia de a adăuga un text de contextualizare a filmului “Pe aripile vântului” pe HBO Max sau glumele rasiste ale unor intelectuali români ce predau în SUA precum Vladimir Tismăneanu care au un discurs dublu față de publicul lor conservator din România versus cel universitar din SUA. Trebuie deci să fim atenți la consecințele nefaste ale acestui tip de contagiune a unor “războaie culturale” decontextualizate în contextul în care în România ne hăhăim la glumițe ce duc profunzimea disucției în derizoriu de tipul “oare mai am voie să comand o negresă la cofetărie?” dar nu avem nicio dezbatere aplicată despre robia romilor ca parte a istoriei naționale. De aceea, cred că sunt merite în a discuta de pe acum limitele dintre acceptabil şi inacceptabil în materie de CP în contextul specific românesc tocmai pentru a nu ajunge la situaţii precum cele din SUA, a unei exploatări politizate deșănțate a antagonizărilor sociale în perioade electorale (dacă nu cumva e deja prea târziu…) care lasă în urmă fracturi sociale irmediabile.
[1] “Lumea în 2020 – o schiță a viitorului global prezentată de Consiliul Național de Informații al SUA”, cu o postfață de Dan Dungaciu, editura Cartier, Chișinău, 2010.
[2]‘Trump: I’m so tired of this politically correct crap’, Politico, 23.09.2015, disponibil la: https://www.politico.com/story/2015/09/donald-trump-politically-correct-crap-213988
[3] Angelo Codevilla, “The rise of Political Corectness”, The Independent Institute, 28.11.2016, disponibil la https://www.independent.org/publications/article.asp?id=8932
[4] vezi aceste argumente și în Chimamanda Ngozi Adichie, “The Danger of a single story’, TED Global 2009, disponibil la https://www.ted.com/talks/chimamanda_ngozi_adichie_the_danger_of_a_single_story/up-next?language=ro
[5] ‘Lionel Shriver says ‘politically correct censorship’ is damaging fiction’, The Guardian, 22.02.2018, disponibil la https://www.theguardian.com/books/2018/feb/22/lionel-shriver-says-politically-correct-censorship-is-damaging-fiction
[6] Jordan Peterson, ‘The right to be politically incorrect’, National Post, 8.11.2016, disponibil la https://nationalpost.com/opinion/jordan-peterson-the-right-to-be-politically-incorrect
[7] „Corectitudinea politică e, de fapt, o negare a realității“ – interviu cu Pascal BRUCKNER, Dilema veche, 113-19.09.2018, disponibil la https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/corectitudinea-politica-e-de-fapt-o-negare-a-realitatii-interviu-cu-pascal-bruckner ;
[8] vezi și Pascal Bruckner, Un rasism imaginar. Islamofobie și culpabilitate, Editura Trei, București, 2018
[9] Mihai Iovănel și Christian Moraru, “Corectitudinea politică între realitate și fetiș”, revista Euphorion, 16.01.2020, disponibil la http://revista-euphorion.ro/corectitudinea-politica-intre-realitate-si-fetis/
[10] “Andrei Șerban demască comunismul corectitudinii politice din SUA’, Napoca News, 6.11.2019, disponibil la https://www.napocanews.ro/2019/11/regizorul-andrei-serban-demasca-comunismul-corectitudinii-politice-din-sua.html
[11] “Cristi Puiu, despre filmului care i-a mai adus un premiu la Berlin. „Trăim zorii unor ideologii noi și o viziune discutabilă despre lume”, Radio Europa Liberă, 1.03.2020, https://romania.europalibera.org/a/cristi-puiu-despre-lumea-in-care-traim-un-nou-premiu-berlin-malmkrog/30462443.html
[12] “Cristian Tudor Popescu, după ce „The Shape of Water” a luat Oscarul pentru cel mai bun film: „Corectitudinea politică nu are legătură cu valoarea cinematografică”, Republica, 5.03.2018, disponibil la https://republica.ro/cristian-tudor-popescu-dupa-ce-zthe-shape-of-water-a-luat-oscarul-pentru-cel-mai-bun-film-zcorectitudinea
[13] http://inliniedreapta.net ,https://www.incorectpolitic.com , www.nationalisti.ro
[14] vezi și Dragoș Costache, “Are România prea multă corectitudine politică, cum se plâng unii? Să ne uităm la cazurile Nicolae Bacalbașa sau Andrei Caramitru”, Hotnews, 5.09.2019,disponibil la https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23350314-corectitudinea-politiuca-cazurile-nicolae-bacalbasa-andrei-caramitru.htm
[15] Elena Vlădăreanu, “Scriitoarele lipsesc din manuale. Și ce dacă?”, Scena 9, 26.03.2018, disponibil la https://www.scena9.ro/article/femei-scriitoare-in-manuale-literatura-romana
[16] Michael Grunwald, “How everything became the culture war. America’s petty tribal arguments are now driving the bus on serious policy. Here’s why we should worry.”, Politico, 3.11.2018, disponibil la https://www.politico.eu/article/democrats-republicans-us-immigration-global-warming-education-how-everything-became-the-culture-war/