După extraordinarul Hotel Universal (publicat în 2012, la Editura Polirom), Simona Sora revine cu un nou roman, Complezență. Înălțarea la Ortopedie, Editura Polirom, 2020.
Regula celor trei S
Maia l‑ar fi putut auzi pe doctorul Bochiş chiar mai bine decît s‑ar fi putut auzi el însuşi, pentru că, în timp ce se îmbrăca, se spăla şi‑i înjura metodic pe procurorii umili care‑l aşteptau la cotitură, citea fişele de urgenţe, doza medicamentele şi o striga pe Felix‑Felicia‑Felicità, spiriduşul sălilor de terapie intensivă. Cînd Bochiş şi Felicia lucrau împreună, nu murea nimeni, în nici o sală. Iar dacă, prin absurd, ar fi murit cineva, doctorul Bochiş i‑ar fi tras, fără îndoială, una în piept cu pumnul de i‑ar fi pornit iar inima, să bată măcar pînă ar fi ieşit el din gardă, ’tu‑ţi mama mă‑tii, nu mori tu în garda mea, i‑ar fi zis bolnavului epuizat, iar dacă mori, te poţi aştepta să te spintec, să‑mi strecor mîna printre coaste şi stern, să‑ţi apuc muşchiul ăla găurit şi să‑l strîng pînă lasă din nou sîngele să circule, să meargă, să se‑ntoarcă, să irige ce‑i de irigat, ’tu‑ţi irigaţia mă‑tii, c‑ai venit să‑mi strici mie garda, bagă‑i, Felix, două miligrame de Lorazepam, că se uită prin mine ca bouuuu’…
Pînă s‑ar fi închis uşa, iar ei ar fi intrat în sala septică, unde aveau loc toate avorturile, Maia ar fi putut auzi tot ce se întîmplase şi le‑ar fi putut povesti cronologic procurorilor care o întrebau de ce se închisese la duş cu corpul delict, varianta cea mai literară de care era ea în stare – fără anticipări inutile, fără racursiuri şi mai ales, o, Doamne, fără vreun anacolut. Maia fusese însă toată noaptea trecută, după ce încheiase operaţiile urgente, în camera de gardă, cu doctorul Negru. Scrisese ce scrisese în catastiful operator, la un moment dat ieşise cît să facă o cafea – avea rezervele ei bine păstrate de cafea veritabilă, de la sîrbi. Iar apoi, ei da, apoi o făcuse, în cele din urmă o făcuse, nu pentru a avea ce povesti dimineaţa la cafea, cum se făcea, cum o făceau toate fetele, respectînd pactul nescris. O făcuse pentru că voia de mult s‑o facă. Era, în fond, simplu: în sălile de operaţii şi la anestezie şi terapie intensivă lucrau cam tot atîtea asistente cîţi medici chirurgi sau anestezişti. Unii dintre ei, dar şi unele dintre ele nu aveau nici o legătură amoroasă în spital; nu conta însă cine avea, nu conta nici cine refuza să aibă. La fel cum nu conta în mod esenţial nici cine sau de ce o făcea. Uneori, într‑o gardă cruntă, după o operaţie de zece ore, după cîte‑o umilinţă neaşteptată, cîte unul, cîte una din grupul virtuos (a cărui regină neîncoronată era teribila Vali, în care lucra spiritul revenit la viaţă al cîtorva asistente de elită) aluneca în grupul de acţiune, cel al Matroanei; în economia celor două grupuri însă nici asta nu conta prea tare.
Ce conta în mod esenţial era ca lucrurile să nu iasă niciodată de aici. Se vorbea, desigur, despre lipeli, se ştia prea bine cine cu cine, de ce, cînd, cum, dar nimeni n‑o făcea în afara grupului „profesional“. Ca‑ntr‑o mare partuză virtuală, cu diverse grade de iniţiere, toţi – specialişti şi asistente – îndeplineau condiţiile de calificare şi regula celor trei S (sexi‑singur‑silenţios), toţi erau în interior, chiar dacă n‑o făcuseră vreodată acolo, în spital, şi nici n‑aveau de gînd, deşi unii sigur visau s‑o facă. Poate şi pentru că nici unul dintre ei nu excludea cu totul un pas greşit – trecut, prezent sau viitor, nu mai conta –, dar în mod sigur pentru că asta făcea diferenţa faţă de orice alt loc din lume : aerul hipererotizat, îngheţat de apropierea morţii. Maia o făcuse pentru că doctorul Negru se fîstîcea – i se părea ei – cînd o privea, iar ea, la cei douăzeci şi unu de ani abia împliniţi, înţelegea că fîstîceala lui însemna că nu va face el primul pas, apoi că nu va povesti nimănui acuplarea întîmplătoare şi lipsită de semnificaţie în afara cercului lor interior, dar mai însemna şi că el ştia, mai bine ca ea, atunci, la finalul anilor ’80, într‑un spital de provincie din România, tot ce conta, ştia mai ales că, fără vreun accident oarecare, ea îi va supravieţui multă vreme şi îşi va aminti corect noaptea aia. Îşi va aminti cum scrisese, după dictare, trei protocoale, cu anamneze, timpi operatori şi prognostic de 24 de ore. Cum avusese mare grijă la alineate, la întorsăturile lui ciudate de frază – căci dicta la fel cum opera: sigur, dar prea apăsat, ca şi cum gestul hotărît era mereu dublat de o îndoială. Voia să taie, dar voia şi să fie pe punctul de a tăia. Cînd a închis şi celde‑al treilea protocol – şi ea abia atunci a înţeles că intervalul obligatoriu de 24 de ore însemna că ei doi, sau el singur, ar fi putut scrie cele trei texte şi a doua zi –, el i‑a cerut catastiful să semneze, iar ea, în loc să i‑l dea peste birou, cum ar fi fost mai simplu, i l‑a dat ocolind masa şi aşezîndu‑se pe scaunul din faţa lui. A fost, poate, un răspuns la fîstîceala care‑l cuprinsese pe doctorul Negru în clipa cînd ea intrase pe uşă, o reacţie la privirea lui pironită în cimentul mozaicat, o înţelegere a felului în care îşi căutase toată noaptea cuvintele care să‑i exprime şi hotărîrea, şi ezitarea. Dacă juca un rol, era un actor de geniu, iar gestul ei de a se aşeza cu genunchii strînşi la cîţiva centimetri de coapsa lui dreaptă nu era decît o recunoaştere lucidă a acestui fapt.
(fragment din romanul Complezență. Înălțarea la Ortopedie, Editura Polirom, 2020)