Anchetă
- Ce părere aveți despre dezbaterile din ultima vreme declanșate în spațiul literar românesc în legătură cu corectitudinea politică? Le-ați urmărit sau ați luat parte direct la vreunul din ele? În ce fel?
- Cum ar trebui să discutăm un concept precum “autonomia esteticului” într-un context specific al pieței literare și culturale din România? Într-o anchetă publicată în 2018, de Scena 9, reieșea că “din manualele de literatură română, autoarele lipsesc aproape cu desăvârșire”. Credeți că avem în România scriitoare mai invizibile și mai puțin apreciate decât scriitori bărbați sau e doar o falsă temă?
- E posibil să oferim spațiu de exprimare și promovare unor voci cât mai diverse, din medii marginalizate (femei, minorități etnice, sexuale etc) fără să cădem în ideologizare? Poate fi literatura un spațiu neutru politic?
- Puteți da câteva exemple de autori români sau străini care abordează teme politice dificile, actuale fără să cadă în capcana ideologizării? Poate exista o “rețetă” de urmat pentru ca un autor să nu devieze în prea mult politic? Ce înseamnă “prea mult”?
- În ce măsură pot fi utile instrumentele de analiză propuse de corectitudinea politică revizuirii istoriei literaturii române clasice? Ar trebui să avem în manualele de română note de subsol despre misoginismul anumitor scene de roman sau despre robie când vorbim de “Țiganiada”? Pe cine ar ajuta/ Pe cine ar leza asta?
- Ar trebui reevaluată literatura proletcultistă a anilor ’50 în baza corectitudinii politice?
- Pot cu adevărat influența dezbaterile intelectuale și protestele politice cu substrat cultural din Vest (Sua/ Franța/ Marea Britanie) optica intelectualilor și a consumatorilor de cultură români sau e doar un moft de moment? În ce fel?
- Ce concluzii putem trage după toate evenimentele/ dezbaterile/ ciocnirile anului 2020 privind corectitudinea politică și literatura română?
Mihaela Ursa:
Am urmărit oarecum de pe margine ultimele dezbateri si am intervenit doar pe facebook în legătură cu legea care încălca flagrant dreptul la educație și libertatea de gândire pe teme de gen. Urmăresc de câțiva ani cum corectitudinea politică e „construită” ca dușman colectiv și personal, în spinarea ei încărcându-se tot felul de belele care nu-i aparțin neapărat. Îi admir pe cei care și-au păstrat încrederea că puterea argumentului e încă vie și care au energia de a se implica în toate dezbaterile și certurile care agită rețelele noastre de socializare, dar nu mă număr printre ei, nu am aproape deloc energie polemică. Încerc să-mi spun părerea despre aceste lucruri în ceea ce scriu și în cadrul unor cursuri ale mele care abordează reprezentările literare și culturale ale diferenței sexuale și de gen. Anul trecut am publicat la Paralela 45, împreună cu foști și actuali studenți, Zoe, fii bărbată! Coduri de gen în cultura României contemporane – un volum la care țin foarte mult tocmai pentru că l-au dus până la capăt acești colaboratori ai mei, cu dorința lor de a pune problema în termenii adecvați sau măcar într-un context informat.
Autonomia esteticului ar trebui discutată, după mine, drept cea mai influentă teorie despre literatură sau drept principala doctrină care a decis valoarea literară la noi din secolul al XIX-lea până târziu, prin anii ’90 sau chiar mai încoace. În continuare, ideea că esteticul supraviețuiește de unul singur, dincolo de raporturile sale contextuale, domină învățământul literar de la noi, făcând pereche improbabilă și, consider, monstruoasă, cu o hiperformalizare a înțelegerii literaturii. Rezultatul mi se pare dezastruos, pentru că încearcă să impună ierarhii canonice indiscutabile (cum să le discuți, dacă ele decurg din estetic și dacă esteticul este autonom, deci imuabil?) în același timp în care transformă literatura în cataloage de categorii, clase, descriptori care i-ar face geloși și pe cei mai sălbatici structuraliști.
Autonomiei esteticului ar trebui să i se aducă, în învățământul literar de la noi, măcar corecțiile pe care ea le-a primit în lumea internațională a Literelor după romantism până astăzi. Teoria ar trebui discutată măcar alături de teorii contextualiste și întotdeauna istoric, pentru că nu putem întemeia, cred eu, înțelegerea literaturii din epoci și lumi diferite pe o singură idee despre literatură, generată într-o epocă dată, câtă vreme ideile despre literatură au propria lor istorie care nu este nici ea omogenă.
Da, cred că în manuale scriitoarele sunt mai greu vizibile decât scriitorii bărbați. Dar pe lângă simpla lor (re)aducere în manuale, cred că ar trebui inclusă acolo și o istorie culturală și materială a literaturii: cred că ar fi foarte binevenite discuțiile despre accesul femeilor la educație în raport cu bărbații, despre accesul scriitoarelor la „o cameră doar a lor”, despre dependența creației de tot felul de condiții materiale (de la unele legate de timp, la altele legate de supraviețuire). În plus, prezența sau absența scriitoarelor din manuale este o decizie mult mai încărcată politic decât a scriitorilor bărbați care, ca în orice selecție, confundându-se cu categoria generică, beneficiază de pe urma suprapunerii (imaginea-tip a scriitorului în imaginarul comun e rareori o femeie care scrie). Mă gândesc frecvent la cât de importante ar fi aceste discuții când citesc replici de genul „scriitoarele lipsesc pentru că nu se ridică la valoarea scriitorilor”. Hai să vedem dacă e chiar așa, și apoi să ne exprimăm. Iar dacă este așa, hai să învățăm despre istoria femeilor în România, a vieții private și a vieții publice, despre câtă libertate și câtă susținere sistemică au avut ca să creeze.
Îmi este clar că e bine să oferim spațiu de manifestare unor creatori cât mai diverși, dar am rezerve în raport cu puterea oricui de a sta în afara ideologiei, a politicului. Asta și pentru că nu folosesc „ideologicul” în sens economic marxist sau filosofic althusserian, ci îi dau înțelegerea cea mai laxă cu putință, de sistem de idei pe baza căruia un anumit grup își sintetizează valorile și adevărurile. De aceea, nu cred că literatura este vreodată neutră politic. Ea spune întotdeauna ceva despre percepția adevărului și despre raporturile omului cu aceasta, chiar și atunci când se dedă la eterate jocuri contemplative.
Cred însă cu tărie că nu trebuie să ideologizăm sau să politizăm literatura în sensul de a o face să vorbească despre valorile și adevărurile „noastre” și ale grupului nostru, în sensul de a face propagandă pentru ceva. Văd în literatură, cum se tot spune, o șansă de a trăi o altă viață, mai multe vieți, iar asta nu trebuie înțeles melodramatic. Este vorba despre șansa de a te turna efectiv în pielea altcuiva, de a simți cum simte altcineva, de a gândi cum gândește altcineva (posibil cineva pe care-l disprețuiești în viața reală) și despre șansa de a judeca, odată revenit în locul tău, ce sens acorzi acelei experiențe. Cum te raportezi la acele gânduri din interiorul sistemului în care ele apar? Ce părere ai despre acele experiențe din interiorul lumii care le-a făcut posibile, ce „valoare de umanitate” au etc.?
Pentru mine nu încape îndoială că avem mare nevoie de corectitudine politică în lumea de astăzi și cred că nu ar trebui să ne exprimăm cu privire la această nevoie pe baza vieților bune pe care le ducem mulți dintre noi. Corectitudinea politică e un mijloc (e adevărat, artificial, ca întreaga cultură) de a reglementa raporturile de putere. Sigur că există raporturi de putere care se reglementează singure dacă cel care deține puterea are destulă grație și destulă înțelegere față de celălalt. Dar nu ne putem baza pe asta câtă vreme nu ele constituie regula. Raporturile de putere nu se reglementează natural, din păcate.
Pe de altă parte, manifestarea corectitudinii politice în literatură, mi se pare mie, nu ar trebui să ducă la selectarea unui corpus de texte care să ne vorbească despre situații cât mai corecte politic, ci dimpotrivă, la selectarea unui corpus de texte cât mai diverse și mai problematice, pe care să le putem citi și înțelege cu toate uneltele pe care le avem la îndemână, inclusiv cu aceea a corectitudinii politice.
Prin urmare nu sunt deloc de acord cu epurările bibliotecilor din nicio direcție și admit că în felul ăsta biblioteca mea interioară e supraîncărcată și haotică. La acest capitol cred în valoarea experimentării a ceea ce este întunecat și neconform cu ce ne-am dori în propria viață – consider astfel de experiențe importante chiar pentru a ști să le identificăm și să le înțelegem fără să le trăim pe pielea noastră. Reciclarea corectă politic a basmelor populare, cu ștergerea oricăror aluzii la moarte, abuz, violență, suferință mi se pare – din acest motiv – o mare prostie. Reciclarea bibliotecilor în același sens, de înlăturare a conținuturilor negative pentru a le face loc unora pozitive și neproblematice mi se pare că atrofiază facultăți importante: nu doar gândirea critică, cât și puterea de a recunoaște și de a înțelege respectivele conținuturi negative. De aceea, pledez de câte ori pot pentru biblioteci cât mai incluzive, cât mai pline de probleme, dar mereu însoțite de o lectură critică ghidată de valorile lumii din care citești pentru înțelegerea lumii despre care citești și pe care nu o poți schimba retrospectiv.
Predau Țiganiada la anul II, în cadrul unui curs despre ideea de roman. În primul rând, pun în discuție termenii, limbajul, intervențiile ideologice asupra limbii, a modului în care îi numim pe alții, pe Celălalt. Apoi discut ideologia Școlii Ardelene și pozițiile lui Ioan Budai-Deleanu față de ea, dar și față de contextul social, religios, politic din Ardeal și din Europa – toate cât se poate de politice. Ar fi o pierdere uriașă pentru cultura literară a studenților mei să scot din discuție acest text de o modernitate care ar fi putut schimba cu totul soarta literaturii române, cum spune Ioana Em. Petrescu, dacă ar fi apărut la timp. La fel pot spune despre Huckleberry Finn sau al nostru Baltagul. Da, sclavia e o realitate, da, denumirile derogatorii ale sclavilor sunt o realitate, da, violența domestică e o realitate care s-a normalizat în multe culturi, inclusiv într-a noastră – dar a nu vorbi tocmai despre aceste puncte nevralgice ale lumii este greșit. Dimpotrivă, le-aș transforma în subiecte obligatorii de discuție, întotdeauna în contexte contrapunctice, care să invite la comparații, dar și la concluzii despre felul în care reprezentările literare evoluează și se modifică odată cu ideile lumii despre ea însăși.
N-aș spune însă că scandalul recent legat de Pe aripile vântului e comparabil cu situațiile de mai sus: acolo n-a fost vorba de cenzură, ci de o decizie populistă a unei companii de furnizare de filme. Decidenții companiei au simțit că e la modă să te exprimi împotriva conținuturilor ideologic problematice (iar despre această obligație la mărturisire și despre ostracizarea celor care nu o fac nu discut aici, dar e și aici un subiect de discuție). Prin urmare, au anunțat că retrag filmul și că îl vor reintroduce cu disclaimer. Dar au făcut-o din rațiuni consumeriste, nu morale, reușind o minunată mișcare de marketing, pentru că vizionările filmului au crescut simțitor în zilele cu pricina, cam din aceleași motive frivole din care a crescut numărul cititorilor Baltagului după ce o vajnică profesoară l-a scos de la clasă pentru că normaliza violența domestică.
În fine, aș mai spune că și în cazul corectitudinii politice ne temem de excese înainte de a fi văzut programul și acțiunea teoriei. Suntem departe de a fi corecți politic în toate domeniile: politică, viață profesională, cultură, societate. La noi e în continuare în regulă să suspectezi că răufăcătorii sunt romi, că femeile sunt nefericite dacă nu se căsătoresc, că iubirea homosexuală e deviantă și incapabilă de dăruire, că poezia cu sforăieli emoționale despre femeia muză e superioară din principiu uneia militante, scrise de femei, și câte și mai câte blestemății. Cu toate astea, protestăm împotriva abuzurilor corectitudinii politice și a „ideologiei de gen”. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Sigur că orice teorie – adoptată ca religie – poate face mult rău și poate formula poziții fundamentaliste (avem exemple ilustrissime), n-avem decât să ne îngrijim de ele când apar. Dar de aici și până la a spune că teoria responsabilizării celui privilegiat e nocivă este totuși un pas important.
Nu știu să răspund la întrebarea despre scriitorii care scriu politic fără să ideologizeze, deși mă gândesc că sunt toți cei care reușesc să scrie fără să facă propagandă, deci toți cei care contează (de la Toni Morrison sau Ngũgĩ wa Thiong’o la Svetlana Aleksievici sau Radu Pavel Gheo). Îmi este însă neclar dacă peste zece sau douăzeci de ani textele lor nu vor suna „mai ideologic” decât ne sună nouă azi, când ne par doar literatură excelentă. Poate că, la o distanță suficientă de timp, și ele le vor vorbi cititorilor de atunci despre tarele ascunse ale lumii care ni se pare azi liberă de adeziuni prea vizibile față de o ideologie sau alta. Și n-aș vrea ca, la vremea respectivă, să se găsească cineva care să spună că – din aceste motive – ei nu mai merită nici măcar să fie puși în discuție.
Mihaela Ursa este doctor în filologie și prodecan al Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Redactor-șef al revistei de specialitate Metacritical Journal. A publicat numeroase cărți și studii de specialitate. Cele mai recente volume publicate: Zoe, fii bărbată! Coduri de gen în cultura României contemporane (Ed. Paralela 45, 2019) și Intersecții comparatiste contemporane (Ed. Școala Ardeleană, 2018) – ambele volume coordonate de Mihaela Ursa.