Câștigătoarea de anul acesta al Premiului Mihai Eminescu, secțiunea debut, este Deniz Otay, cu volumul Fotocrom Paradis (ed. OMG, 2020).
Despre volumul Fotocrom Paradis, criticul literar Cristina Ispas scrie:
„Construit foarte atent, ca un ansamblu coerent, omogen, Fotocrom Paradis se constituie într-o analiză foarte precisă, destul de dură – în care (auto)ironia este cea care dă cel mai des tonul -, a traseului emoțional pe care o tânără femeie îl parcurge în primii ani după desprinderea de familie, de casa părintească. Tema nu este, bineînţeles, deloc nouă, la fel cum nici anxietatea pe care o aduc cu ei aceşti ani – să le spunem inițiatici – nu este nouă, sentimentul de pierdere, care nu poate fi evitat, indiferent cât de lucidă se vrea privirea înapoi sau cât de puţin idealizat este trecutul, lupta infinită cu insecurităţile, şirul inevitabil de noi dezamăgiri, oboseala care decurge din efortul de a juca mereu un alt şi alt rol în societate, de a-ţi schimba persona ca pe haine, pentru a te putea integra mai uşor în „comunităţi” etc. Totul pe fundalul unei lumi care se construieşte rapid în jurul unei generaţii debusolate, ca un fel de realitate augmentată, în care devine din ce în ce mai greu să străbaţi până la stratul primar şi să regăseşti, printre atâtea efecte vizuale şi sonore, spirale şi repetiţii, acel ritm basic care ar trebui să îţi ofere ceva mai multă siguranţă sau certitudine.
Este şi un alt mare merit al acestui volum faptul că Deniz Otay reuşeşte să exploateze atât de precis anxietatea unei generaţii programate să fie anxioasă (de media, în era globalizării etc.), anxietate care se reflectă în relaţiile interumane, în relaţiile complicate ale omului cu noile tehnologii care îi definesc epoca, dar şi în confruntarea cu numeroasele crize care continuă să marcheze umanitatea în acest început de secol, dintre care cea mai gravă pare să fie criza de timp. Şi este clar vorba despre o epocă schizoidă, care vine la pachet cu un aer de grandoare şi o serie întreagă de supereroi de duzină, idoli falşi care se roagă în templele capitalismului.
Un debut mult aşteptat, Fotocrom Paradis de Denis Otay se înscrie deja în seria acelor volume care, venind cu un univers bine închegat, cu o voce distinctă, cu multe poezii foarte frumoase şi inteligente, au toate şansele să ajungă de neocolit.”
Textul integral poate fi găsit în Revista Astra, nr. 1-2, 2020.
Mood: litoral
Au fost și zile în care am existat
doar pentru corp.
Nu doar prin corp, ci pentru el,
pentru delectarea lui hedonistă.
Pe plajă cu aproape-prieteni
la conversații light
despre diete și posturi
care împrospătează,
las soarele și briza
să-și facă treaba lor –
organică mântuire și spre paradis.
În momentul ăsta,
tot ce sunt
am puterea să dizolv.
Ce altceva mai însemn
decât un ansamblu prezent
la sfârâiala organelor sale,
lăsat în seama divinei materii
și a compușilor ei neîncetat mișcători
O întindere tot mai mare de apă
și alta tot mai mică de uscat.
Viața, ajungând aici,
a renunțat la ale sale;
împuținată, și-a fortificat esența.
Nu mă regăsesc în informație:
să șterg mailurile,
să-mi șterg urmele.
Să rămân la o poză din copilărie –
uitându-mă la ea, să mă atragă ciclonic,
vioiciune care se pune oricând în mișcare,
vis viva.
Nu mai sta la poză,
jos bănuții de aur de pe batic,
jos baticul.
Părăsește perimetrul păzit,
eliberează-te,
fugi din fața blocului,
cel puțin zece minute dispari
dă-te răpită, violată,
în spatele blocului
o după-amiază măcar,
apoi toată vara, toată viața.
Scenariul e setat:
păpușa cu halo de bani
parazitat iluminată
a dat lumină aurie în raze
în timp ce stătea plictisită pe bancă
și cineva a luat-o acasă.
Ăsta e firul de intrare în rețea:
te invit aici, în spatele blocului,
este șansa ta, după-amiaza ta,
câștigă-ne respectul și haide în rețea,
te așteaptă fetițele arginturi-vii
(cine n-a pierdut niciodată distracțiile
n-o să le mai piardă nici de-acum)
uite firul de intrare în viața năucitoare și liberă
ține-te de el,
rețeaua te va înălța la cer
prin norul sonor care ne poartă departe,
ne ia în brațele lui fermecate
și ne desparte
ca viața pe grinduri.
Din pat, dimineața,
cerul, cât se vede din el pe fereastră,
nu mai e o gaură în asfalt,
cum se vede în sus, printre blocuri,
dar nici speranță.
Un ecran uriaș pe care poți
numai să vezi libertatea,
să visezi libertatea,
cum se mișcă norul pe ea
de la stânga la dreapta.