Luchian. Ochii, sufletul, mâna, scrisă de Veronica D. Niculescu, este cea mai recentă apariție editorială din colecția “Biografii romanțate” a editurii Polirom.
Cine‑i mai ținea de urât, pe lângă copiii care erau mari de‑acum, Laura fiind studentă, iar frații Vlad şi vintilă, elevi de liceu? Un canar bătrân, care nu mai era în stare să cânte, şi un sticlete, compensând cu triluri tăcerea canarului. Motan nu mai aveau, dar nu era zi să nu se discute în casă despre stringenta necesitate a unui ghemotoc de blană care să‑i înveselească şi încălzească. Pe Ghiță, bătrân şi cam orb, îl pierduseră cu câteva zile înainte să se mute în Griviței; de data asta pisicul dispăruse şi nu se mai întorsese la ei, poate că hoinărea încă prin Romană, ataşat de vechiul său teritoriu. Lorica amenința cu aducerea unei pisici de rasă, o frumusețe de Angora cum văzuse la o colegă studentă – cei mai îngrijorați de perspectivă fiind, desigur, sticletele şi canarul.
Picta flori. Garoafe şi maci, gura‑leului, trandafiri, imortele, părăluțe, vâzdoage, dumitrițe, uneori anemone. Făcea din când în când şi portrete ale celor din casă. Mai ales pe Lorica o picta, o domnişoară mereu în schimbare, cu soarele‑n păr, cu întrebări în priviri. Puterile îi erau limitate. Dar într‑o zi, minunat ivită înaintea lui ca un val înălțat din toată aşteptarea, din toată dorința înăbuşită, instalat la şevalet cu o pânză neobişnuit de mare în față, cât patru autoportrete la un loc, aproape cât pentru un panou decorativ, s‑a apucat să picteze în sfârşit scena pe care o vedea de la o vreme, în unele după‑amiezi calde de duminică. Luase deja câteva schițe fugare. În minte, avea totul pregătit în detaliu înainte să tragă o linie.
În casă se pripăşise o fetiță de trei ani, Lica, a unor vecini nevoiaşi. (…) Paulina îi făcea baie fetiței duminica. În încăperea cu lumină puternică, dar indirectă, la ceasuri când soarele bătea în zidurile albe ale caselor de peste drum, pentru ca razele lui să se întoarcă aici, în odaie, cernute şi domolite, scăldând totul în miere, copila, cu cămăşuța albă lepădată la picioare, stătea aplecată, cu mâinile sprijinite de albie.
Paulina, deja un pic obosită la capătul zilei, îmbujorată şi abătută, o spală pe cap, clăbucindu‑i bine părul, pierdută în gânduri. E cald. Breteaua bluzei i‑a alunecat de pe umăr, eliberând carnea moale, o carne generoasă şi înmiresmată, de mamă. E îngrijorat chipul ei, iar buzele‑s strânse. Copila însă nu vede – şi nici dacă ar vedea, mintea ei inocentă nu ar pricepe. Cum stă cu capul plecat, ține ochii strânşi, ca să nu‑i intre săpunul. Aude frânturile cântecelului fredonat când şi când de femeie şi simte degetele spălându‑i temeinic căpşorul. E goală puşcă şi‑i place aşa, dacă ar putea s‑ar băga toată în albie, unde se adună apa călduță şi tot clăbucul acela. Poate că tanti Polina o s‑o lase, până la urmă, să iasă cu albia în curte, la soare, şi să sară cu picioarele în apă. Ruşine nu‑i este, căci micuții de vârsta ei nu cunosc încă ruşinea. E tare cald şi e bine, totul şade cuminte în acest glob auriu locuit de lumina verii, a oamenilor şi‑a bunătății, în spatele femeii şi fetiței sunt flori pe‑o perdea, prinse în rotocoale blânde şi ele, legănându‑se lin – o grădină de stambă.
Copila va uita clipa asta, derularea ei concretă, în detaliile pământene ale zilei, dar îşi va aminti mereu fermitatea şi căldura mâinilor şi apropierea trupului mare, de mamă, izul duminicii fierbinți în care cineva îi făcea bine. Fără să ştie, va purta în ea şi duioşia privirii pătrunzătoare de‑atunci a celui care a văzut‑o cum nimeni altcineva n‑avea să o mai vadă vreodată. În globul de aur palid, acolo unde‑a fost prinsă în curbe tandru şlefuite de mâna iconarului, în unduiri simplificate şi clare, acolo va tânji mereu să ajungă din nou. Aşa cum tânjeşte tot omul, fie el fericit sau nefericit, visând la primii ani ai copilăriei, cei uitați, însă pe care îi poartă, chiar şi aşa, întreaga viață în piept.
A fost un miracol. Lăutul s‑a născut aşa cum se nasc copiii în casele celor deja lipsiți de speranță.