Anul 2021 a adus publicarea, în deja consacrată colecție Biografii romanțate (Ed. Polirom), a volumului dedicat scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu – Străina, de Ana Maria Sandu.
Numele Hortensiei Papadat-Bengescu îi este cunoscut oricui a dat bacalaureatul sau a trecut măcar prin liceu, ca parte din canonul didactic*, alături de alți interbelici, Camil Petrescu, Călinescu, Rebreanu. Dar tocmai această canonizare, această tocire prin insistența asupra unui singur roman din ciclul Hallipilor (Concert din muzică de Bach), ca și metodele nefericite ale școlii românești cu accentul pus pe memorare și glorificarea până la mumificare a unui scriitor/roman/text literar, au făcut ca mulți cititori să rămână îndepărtați, înstrăinați (sic!) de romanele Hortensiei Papadat-Bengescu. Și din acest motiv, cartea scrisă de Ana Maria Sandu are meritul de a-l invita pe cititor să plece în propria expediție și să caute/descopere literatura Hortensiei Papadat-Bengescu. Din această perspectivă, biografia romanțată este ea însăși un ceai de mușețel revigorant ca cel cu care scriitoarea aflată la senectute îl primește în vizită pe mai tânărul critic Ovid S. Crohmălniceanu, într-o scenă construită minuțios de Ana Maria Sandu: “Era o zi de toamnă ploioasă, așa că îl servise cu un ceai de plante, din care mușețelul părea cel mai pregnant. Mirosul se răspândise repede și dăduse un fel de căldură încăperii morocănoase în care se aflau și unde totul părea învechit și plin de suferință”.
Într-adevăr, deși romanele Hallipilor sunt prezente, mai ales prin lecturile la cenaclul Sburătorul, prin prolificitatea în deceniul dedicat lor, cartea aduce din fericire în prim-plan și operele de tinerețe (Balaurul, Femeia în fața oglinzei) și mai ales Străina – șantierul deschis de Hortensia Papadat-Bengescu spre sfârșitul vieții și pe care nu a mai apucat să îl termine.
Sunt prezentate mici întâmplări și animozități din viețile scriitorilor din epocă: râca dintre Ibrăileanu, Topîrceanu și Lovinescu; apar fugar Ion Barbu – poetul matematician afemeiat și Cella Serghi, cu “limba ei ascuțită”, dar și momente omagiale, cum a fost acordarea în 1946, a Premiului Național pentru Proză, despre care Felix Aderca scria în epocă:
“Premiul pe care îl primește doamna Hortensia Papadat-Bengescu a fost meritat cu prisosință și oferit cu nepărtinire”.
Biografia marchează momentele importante din devenirea scriitoarei Hortensia Papadat-Bengescu: încurajările bunei prietene și partenere epistolare, Constanța Marino-Moscu, debutul la Viața românească și, mai ales, prietenia caldă, statornică și admirativă a lui E.L., criticul Eugen Lovinescu, care i-a fost un sprijin necondiționat și care i-a încurajat și chiar direcționat (în anumite privințe) scrisul: “Nu trecuse mai mult de o săptămână de la prima reprezentație a piesei, când, la următoarea întâlnire de la “Sburătorul”, E.L. se lansase într-un fel de profeție:
– Doamna Hortensia Papadat-Bengescu se apucă de scris roman obiectiv și ne va citi la cenaclu”.
Și, deși sunt trecute cu vederea posibile exegeze, cum ar fi cea a lui Sorin Alexandrescu din “Alunecosul, necesarul feminism” (Ed. Univers, 2000), potrivit căruia Lovinescu ar fi acționat “castrator” asupra scriiturii Hortensiei Papadat-Bengescu – observație demontată, însă, de Bianca Burța – Cernat, în “Fotografie de grup cu scriitoare” (Ed. Cartea Românească, 2011), Ana Maria Sandu reușește să redea (și acesta este meritul principal al cărții): parcursul de scriitoare al Hortensiei Papadat-Bengescu.
Pentru că, dacă Lovinescu o făcuse să devină “marea europeană” (prin locul acordat la cenaclul Sburătorul, unde avea chiar și propriul fotoliu, prin prezența în cronici, premii), meritul principal de a-și fi apărat și cultivat scrisul îi revine în primul rând Hortensiei Papadat-Bengescu.
Și dacă Hortensia Papadat-Bengescu își apără și își îngrijește cu tenacitate/ferocitate ființa nocturnă, cea dedicată scrisului, Ana Maria Sandu reusește la rândul ei, prin faptul că ea însăși este o scriitoare excelentă (și aici își dovedește încă o dată flerul Adrian Botez, coordonatorul colecției), să redea cu precizia și delicatețea unui seismograf, această tenacitate de a exista ca scriitoare (nu doar de a fi scriitoare) în ciuda debutului târziu (debutează editorial abia la 42 de ani), a greutăților vieții și, mai ales, a piedicilor puse de un soț incapabil să îi recunoască și să îi aprecieze talentul.
“Hortensia le furase mereu (orele de scris), ca și cum ar fi ascuns câteva bucăți de prăjitură, după masă, într-un scrin din camera ei, ca să le poată mânca pe furiș, la ore nepermise, atunci când toți ai casei adormeau. Spiritul său de frondă câștigase bătălii mici, dar importante”.
Biografia romanțată Hortensia Papadat-Bengescu – Străina este o carte pasionantă, bine documentată, despre cum o femeie își găsește scrisul:
“Ca întotdeana, scrisul rămăsese insula ei însorită, acolo unde se retrăgea și se simțea vie și puternică”.
Ana Maria Sandu, Hortensia Papadat-Bengescu – Străina, Ed. Polirom, 2021.
* Între timp, Hortensia Papadat-Bengescu a fost scoasă din lista de autori canonici.