În fiecare an, pe 23 aprilie, se sărbătorește Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor. Pare că niciodată nu a fost mai multă nevoie ca acum de a (re)citi cărți. Romanian Literature Now a rugat opt scriitoare să ne povestească despre cărțile pe care le-au citit în vremea pandemiei: Lavinia Bălulescu, Irina Georgescu Groza, Ioana Nicolaie, Angelica Stan, Krista Szöcs, Livia Ștefan, Alexandra Turcu, Miruna Vlada.
Lavinia Bălulescu
Lavinia Bălulescu a publicat de curând Steinhardt, Bughi mambo rag, Ed. Polirom (2020)
Am citit destul de puțin în ultima vreme, poate și pentru că am lucrat foarte intens să termin de scris o nouă carte (“Steinhardt. Bughi mambo rag”, Editura Polirom). După ce am terminat cartea, am avut nevoie de vreo două săptămâni în care mărturisesc că n-am fost în stare să deschid o carte. Apoi mi-a mai revenit apetitul și am început cititul cu “Talking to Strangers” (Penguin Random House), cea mai recentă carte a lui Malcolm Gladwell, pe care îl ador. De fapt, chiar înainte de a începe pandemia ascultasem zile în șir, în drum spre lucru, un lung podcast al lui. Mi-am cumpărat cartea la începutul acestui an, chiar după Revelion, din Viena din ultima excursie pe care am făcut-o, probabil ultima pentru mult timp de acum încolo. Între timp, cartea a fost tradusă și în limba română la Editura Publica și mi se pare că se potrivește foarte bine cu ce trăim acum.
Imediat după ce am terminat “Talking to Strangers”, am avut chef de încă o carte de Gladwell, așa că am recitit “The Tipping Point” (tot Editura Publica). Mi-a picat bine, dar, așa cum ni se întâmplă probabil tuturor în perioada asta, am văzut peste tot numai trimiteri la ce ni se întâmplă acum. Apoi am citit “Agilitatea emoțională”, de Susan David (Editura Litera). Nu pot citi literatură în perioada asta, dar mă bucur cum pot că mi-a revenit pofta de citit, chiar și așa, parțial!
Irina Georgescu Groza
Irina Georgescu Groza a publicat în 2018, la Editura Nemira, romanul Noaptea dintre lumi.
Am ajuns în Canada cu o geantă de cărți, le-am așezat pe două rafturi care înseamnă pentru mine un colțișor din casa de la București.
Pe unele le citisem deja, pe altele le-am păstrat ca pe niște delicii pentru vremuri precum acestea, cînd avem nevoie, mai mult ca oricînd de ciocolată, vin și cărți bune. De neuitat „Umbra vîntului”, de Carlos Ruiz Zafon (ed. Polirom)– povestea unui roman misterios, găsit de Daniel în Cimitirul Cărților Uitate. Adolescentul o citește într-o singură noapte, va fi obsedat de ea, iar viața i se va schimba. Va porni ca un detectiv pe urmele scriitorului preferat și va trece prin multe aventuri și primejdii pentru a salva singurul exemplar al romanului. Recomand fără ezitare această poveste fascinantă care pe mine m-a făcut să uit de izolare. Am mai citit de curînd volumul „Un singur cer deasupra lor”, al Ruxandrei Cesereanu (ed. Polirom) – povestiri despre
opozanții regimului comunist în România. Tot la capitolul proză scurtă citită în această perioadă aș vrea să amintesc volumul „Varșava”, de Ana Donțu (ed. Nemira, colecția n’autor) – proză scurtă poetică, întunecată, misterioasă. Citesc și proză românească la debut, de curînd „Fracturi” de Mihail Victus (ed. Univers) – un roman captivant despre trezirea conștiinței, și volumul de povestiri „Tonomatul”, de Andrei Panțu – un carusel de povestiri întunecate și enigmatice.
Imaginația ne poate salva acum, e precum mănușa găsită în pădure, în ea s-au înghesuit toate viețuitoarele – personaje, să se simtă în siguranță și să uite de primejdii și de teamă. Cărțile ne ridică deasupra realității și ne luminează. Așa că nu pot spune decît: Inimile sus și cărțile aproape!
Ioana Nicolaie
Ioana Nicolaie a publicat în 2019, la Editura Humanitas, romanul Cartea Reghinei.
Ce bine-ar fi să citesc numai cărți în perioada asta! În fiecare zi însă ”răsfoiesc” articole de ziar, cazurile noi, decesele, cursa pentru vaccin, dramele individuale, teoriile conspirației, ce-a mai făcut Nasa – chiar am căutat ce-a descoperit telescopul spațial Hubble în ziua mea de naștere și-am găsit o poză-n care se ciocnesc două galaxii. Citesc apoi pe rețele, bula mea e frumoasă, îmi plac oamenii din ea, pe unii îi simt foarte aproape, aș vrea să ajung, de pildă, în scara lor de bloc și, pentru că unii dintre ei nu pot ieși din casă de la atâta spaimă, să le las un cozonac. Și mai citesc poezie, și fragmente de proză, și, după multă vreme, m-am uitat și la ce-am mai scris în jurnale de-a lungul timpului. Citesc și cărți, pe unele le reiau, căci eu și predau în perioada asta, am mutat școala pe Zoom, e straniu, e cu totul diferit de ce se petrece îndeobște într-o sală de curs. Azi, de pildă, am vorbit despre Kazuo Ishiguro, ”Să nu mă părăsești”, cartea lui cea mai tandră și mai emoțională. Și asta-n ciuda faptului că-n ea e vorba despre o lume distopică în care viitorii donatori de organe sunt crescuți de mici special pentru asta. Ishiguro scrie, de fapt, despre prietenie, dragoste, devotament, dar și despre arta care nu te mai poate salva. O altă carte la care m-am întors de curând a fost ”Don Quijote”. M-au interesat anumite fragmente din ea, am încercat să-mi dau seama încă o dată cum de volumul acesta care-a străbătut secolele a fost și este încă iubit de atâția oameni. Într-un top serios al celor mai vândute cărți din lume se află pe primul loc, cu vânzări incredibile în cele patru secole de la apariție. Ce secret are acest cavaler rătăcitor, înnebunit de cărți, care vede adevărul în miezul fiecărei iluzii? Am găsit și filmul ”Man of La Mancha” (1972) cu Peter O Toole și Sophia Loren, îl recomand, am râs mai destins în după-amiaza în care l-am văzut. Câteva scene din el sunt extraordinare. În după-amiaza aceasta, am de gând să mă întorc la Shakespeare, ”Furtuna”, dacă nu mă opresc pe drum la alți clasici. După cum se vede, în timpul ăsta mai mult am recitit literatură. Să fie oare din cauza fragilizării viitorului imediat? N-aș putea spune.
Angelica Stan
Angelica Stan a publicat în 2018, la Editura Paralela 45, volumul de poezie Produse miraculoase.
Când tocmai începea pandemia la noi în țară, eu citeam ”Viață sălbatică” a lui Richard Ford (Black Button Books, 2019, traducere Anca Dumitrescu și Elena Marcu) fiind foarte captivată nu atât de narațiunea în sine, cât de stilul scriiturii, extrem de eficient – nimic în plus, nimic în minus – și de personajele creionate în tușe rapide, cu mare forță. Cartea este scrisă din perspectiva unui tânăr de șaisprezece ani care percepe disoluția relațiilor dintre părinții lui pe fondul unei societăți inechitabile, ale cărei probleme devin vizibile atunci când oamenii sunt puși în fața unui eveniment ieșit din comun: aici este vorba despre incendiile de pădure din West Falls care se extind și necesită intevenții cu ajutorul voluntarilor. Nici nu-mi imaginam atunci cât teren de verificare a acestei viziuni ne poate oferi lumea pe vremea coronavirusului!
Acum am terminat ”Povestirile” lui Nabokov, în traducerea din engleză a Veronicăi D. Niculescu și Ancăi Băicoianu (Polirom, 2019), o lectură foarte potrivită pentru pandemie, pentru că te smulge rapid din real, uzând de niște vrăji rusești extrem de sofisticate, cu incredibile lucrături de limbaj narativ, plimbându-te printre personaje care îți devin dintr-odată, intens – familiare. Preferatele mele: ”Lovitura de aripă” și ”Prima iubire”.
Krista Szöcs
Krista Szöcs a publicat în 2019, la Editura Nemira, volumul de poezie Berlin.
Sunt deja în ziua 40 de carantină. În primele două săptămâni nu am reușit să citesc aproape nimic. Am început cărțile care mă așteptau pe noptieră, dar după câteva pagini le-am abandonat. Nu reușeam să mă concentrez decât pentru un poem. În schimb, m-am uitat la atât de multe comedii romantice cât nu m-am uitat în toți cei 29 de ani. Simțeam nevoia să ies din sentimentul de nesiguranță și anxietate, să mă scot din acest film unde totul e străin și să fac parte din altul unde m-aș putea simți confortabil. După două săptămâni a început frustrarea, sentimentul că nu sunt productivă, am văzut o grămadă de poze cu oameni și lecturile lor și mă întrebam eu de ce nu. Ce anume mă oprește? Cât de mare să fie anxietatea? Cât de mare nevoia asta de a fugi undeva unde nu e nevoie de mult efort, tocmai în perioada asta când realitatea mă face să mă simt inutilă. Mi-am propus să recitesc cărțile preferate din ultimii ani. În speranța că așa revine pofta de lectură. Și a funcționat. Am început cu Stoner, de John Williams. Treptat am simțit cum revine entuziasmul, cum abia așteptam să îi cunosc din nou pe Stoner și pe Katherine. Să mă întâlnesc, împreună cu Stoner, cu studenții lui pasionați de literatura engleză. M-am întristat ca la prima lectură să fiu martoră la lipsa lui Stoner de curaj și mi-am dorit curajul să fie de acum în toate lucrurile simple. Am rămas și la cititul unui poem pe zi, doar că sunt blocată pe două poeme. Sunt prinsă în acest loop și nu pot să ies. Ca o melodie pe repeat de care am nevoie și pe care încă nu o pot fredona chiar dacă o ascult deja de prea mult timp. Așa că aproape zilnic citesc Breath de Mark Strand și Courage de Anne Sexton. După Stoner am început O singurătate prea zgomotoasă, de Bohumil Hrabal. Cartea aceasta am ales-o nu doar pentru că mi-a plăcut foarte mult, dar și pentru că am citit-o împreună cu o prietenă, într-o cameră mică din Sibiu, pe un fotoliu mult prea strâmt, amândouă trăgând cu poftă dintr-o țigară (deși niciuna nu fumăm), cu un pahar de vin în mână, multe râsete și cititul cu voce tare al unor pasaje. Au fost 2 sau 3 ore de care mi-a fost dor și voiam să le retrăiesc cumva. Mai ales acum. Am început să citesc și după primele pagini, când Hanta explică cu câtă satisfacție presează cărțile și cât de importante sunt cuvintele, am simțit un fel de liniște pe care de multe zile nu am simțit-o. Chiar dacă locul unde stau acum este de o liniște absurdă. Am simțit împreună cu Hanta răsfoitul fără grabă al cărților, pipăitul volumelor înainte de a fi presate, iar poezia lui Bohumil Hrabal m-a băgat într-un alt fel de love-story. Unul unde povestea nu s-a consumat ca niște videoclipuri scurte adunate într-un scenariu prost; povestea aici m-a pus în fața obișnuinței, în fața unui scene filmate subiectiv, o apropiere pe jumătate, pentru că viteza superfast cu care s-au dus cuvintele nu a fost viteza cu care Hanta își presa cărțile.
Livia Ștefan
Livia Ștefan a publicat în 2019, la Casa de Editură Max Blecher, volumul de poezie Thanato Hotel.
Citesc din Marea Regresie cu multă ciudă și cam foarte greu pentru că escaladarea emoțiilor populiste e greu de digerat pentru un om predispus la libertatea de gândire, pasionat de democrație și multiculturalism, iar sentimentele ultras, radicalizările și extremismele mă enervează. Deși mă pasionează să știu, mă și întristează să aflu – nu că n-aș fi știut oricum, dar pun sare pe rană. În același timp, recitesc distopiile vieții, pentru că fac cercetare pe subiect. A treia e bonus pentru destinerea nervilor, mai ales că mă mai trezesc râzând prin casă de faza cu “site-ul de poezie și analiză financiară”.
Alexandra Turcu
Alexandra Turcu a publicat în 2015, la Editura Charmides, volumul de poezie celelalte produse.
Printre curățenii, îngrijorări, urmărit știri și cursurile de portugheză de pe Duolingo, în perioada asta am reușit să revin la cărțile de pe noptieră și din Kindle-ul pe care nu-l mai deschisesem de câteva luni. Am început vreo 10 romane, am terminat deocamdată doar 3. Poate că tocmai pentru că trecem printr-o perioadă de criză, care ne face să observăm mult mai atent fisurile din lumea noastră, forțele care construiesc realitatea cea mai concretă, vulnerabilitatea și neputința, am ales să citesc cărți cu miză socială, politică, ecologică.
Am deschis Drumul spre casă de Yaa Gyasi (Litera, traducere de Irina-Marina Borțoi) chiar în ziua în care s-a declarat starea de urgență. E un roman scris pe 16 voci și care urmărește opt generații, redând prin poveștile personajelor sale într-un mod foarte coerent și uman istoria sclaviei, din Ghana secolului al optsprezecelea și până în America zilelor noastre. E un proiect foarte curajos și complex cartea aceasta, fundamentat pe lecturi istorice, psihologice, antropologice, un proiect care arată cum viețile subiective reflectă Istoria cu I mare, cum o fac personală și îi dezvăluie coerențele și incoerențele.
Săptămâna trecută am terminat și Istoria albinelor de Maja Lunde (Humanitas, traducere de Sanda Tomescu Baciu), o carte-fenomen în spațiul scandinav, care, alternând între trei planuri spațiale și temporale (unul plasat în Anglia anului 1852, al doilea în America, în anul 2007, iar cel de-al treilea în China anului 2098), vorbește despre o serie de practici care duc până la jumătatea secolului 21 la dispariția totală a albinelor, eveniment ce restructurează în mod fundamental ordinea mondială, economia statală, distribuția muncii, viața privată. E o carte foarte potrivită pentru perioada asta, când am început cu toții să ne dăm seama că ecosistemul funcționează de fapt mult mai bine fără noi.
Miruna Vlada
Miruna Vlada a publicat în 2014, la Cartea Românească, volumul de poezie Bosnia. Partaj.
Site-ul autoarei este: http://www.mirunavlada.com.
“Am citit compulsiv în perioada asta a pandemiei, aproape la fel cum am și mâncat compulsiv. Sunt mecanisme defensive destul de la îndemână pentru mine, și iată nici această criză nu a făcut excepție. Nu m-am putut concentra tot timpul. Nu am citit picior peste picior relaxată, cum se vede pe unele conturi de Instagram sau Facebook. Am citit cu o anume încrâncenare. Îngrijorarea legată de schimbările ce ne bântuie și toată incertitudinea nu trec așa doar prin simpla răsfoire a paginilor. Dar ajută. Și trebuie să recunosc că pentru mine, ca pentru mulți alții, cărțile au fost mereu un bun companion emoțional, indiferent de caruselul emoțional pe care îl traversam. Căci nici atunci când explodez de fericire nu prea pot deschide o carte. Revenind, am făcut un turnuleț de cărți pe noptieră și doar pe câteva le-am terminat. Dar din ele fac o selecție subiectivă, mai ales că am constatat că aveam aproape egal raportul scriitoare/ scriitori. Voi vorbi însă doar despre scriitoare. Am ales genuri literare diferite. Eu mereu amestec cititul de analize sociologice sau de științe politice, cărțile de teorie, cu poezia și proza. Așa că din acest mix din selecția mea de pandemie am ales nu 2, ci 4 – pentru gusturi și nevoi diferite, deși toate au câte un liant comun.
- Maria Manolescu, “Vânători-culegători”, editura Polirom, 2019.
Nu mai citisem altă carte sau teatru de Maria, deși este o scriitoare deja afirmată și cunoscută. M-a incitat de la bun început când am luat cartea la târgul Gaudeamus textul Iuliei Popovici de pe coperta a 4a despre fascinația politică pentru ‘vânători’ și nu pentru ‘culegători’. Petra, personajul principal al acestui roman alert dar și de atmosferă, m-a prins complet în mrejele ei. E o carte despre închipuiri ca narcotice ale conștiinței, despre amintirea tatălui (dureroasă, cum altfel), despre relații dificile și mizele teatrului politic al generației noi de artiști. Petra însă se dovedește până la capăt surprinzătoare cumva, cu toată poeticitatea regretelor ei. Mi-a plăcut extrem de tare stilul de scriere al Mariei Manolescu, îmbinarea frazelor și ruperile de ritm, plus evident poeticitatea anumitor momente. Se simte că are experiența narativă a teatrului, tablourile sunt extrem de vii și bine ținute sub control. M-a făcut foarte curioasă să o descopăr și pe dramaturga Maria Manolescu. Deși nu are aproape nimic în comun cu romanul Laviniei Braniște “Sonia ridică mâna” eu le-am citit la doar câteva săptămâni unul de altul și am simțit niște întretăieri pe undeva, poate pentru că sunt ambele tipologii de conștiință politică ale milenialilor post-comuniști din România actuală și în ambele personajul feminin își caută/ își chestionează tatăl dispărut. Urmează să mai explorez care sunt alte posibile teme comune, oricum ambele două romane excelente.
- “Sofia Nădejde. Despre creierul femeii și alți demoni. Antologia textelor publicistice”. ediție îngrijită de Maria Cernat și Adina Mocanu, editura Paralela 45, 2019.
Despre Sofia Nădejde știam foarte puține. Deși am fost un elev privilegiat care la ora de limba română din liceu i s-a vorbit despre gâlceava teoretică dintre Titu Maiorescu și Sofia, nu mai citisem din ea ulterior decât anumite citate și o întreagă ‘mitologie’, totul era superficial. Totul era foarte cețos și aveam nevoie de o carte care să strângă principalele ei reflecții critice. Aveam nevoie de această carte și am realizat asta evident citind-o. Sofia Nădejde e un personaj incomod, deloc plat și asta mă atrage cel mai tare la textele ei. Fiind fragmente din diferite perioade poți urmări în această carte cumva și evoluțua gândirii ei, și stridențele și enorma înțelepciune revoltată a acestei femei care își merită pe deplin un loc special în teoria și publicisitica socială a secolului 19 românesc. Am găsit în ea idei proaspete, adeseori am avut impresia că îmi vorbește și mie, femeii din 2020. O recomand cititorilor de orice vârstă, dar mai ales celor pasionați de analize politice și istorie. Reflectând în eseurile ei ideile secolului agitat în care a trăit Sofia, și lumea bărbaților extrem de conservatori care au luat atunci decizii, putem cred eu ajunge la o mai adâncă înțelegere a secolului 20, și a unor teme contemporane, cum ar fi de exemplu ‘Parentingul’ – noul spațiu simbolic unde femeia trebuie să performeze.
- Virginia Woolf, “Jurnalul unei scriitoare”, traducere de Anca Irina Ionescu, editura Herald, 2019.
Am primit această carte cadou chiar înainte cu o săptămână de pandemie. O răsfoisem în limba engleză, știam multe pasaje din acest jurnal, dar a fost nevoie de tulburarea acestor zile să mă “cufund” efectiv în acest jurnal de scriitoare pur-sânge. Virginia e una din romancierele adolescenței mele (cu “spre far” și orlando”) și de atunci a rămas într-un loc special. Am descoperit o cu totul altă Virginia în acest jurnal – o sălbatică, o jovială, o fanatică a scrisului, extrem de exigentă cu sine, inteligenta peste măsură. Fiind eu însămi acum în travaliul finalizării unui roman, care îmi tocește nervii și emoțiile, mi-a picat destul de greu acest jurnal (m-a frustrat..), dar am simțit mereu în timp ce o citeam că Virginia e o sursă de inspirație prin toți porii. A fost cu mult dincolo de epoca ei, a deschis uși și uneori a rămas blocată în fața altor uși. E o carte care îți naște foarte multă empatie și înțelegere pentru această scriitoare cu o fragilitate ascunsă, care a dinamitat toate convențiile din jurul ei.
- Anastasia Gavrilovici, “Instituția liniștirii adulților”, casa de editură Max Blecher, 2019
De departe cel mai bun debut în poezie din ultimii ani. Am citit cartea ei deja de 3-4 ori în ultimele săptămâni. Are cam tot ce caut eu în poezie – poveste, atmosferă, cerebralitate, imagini absolut amețitoare. Deși eu cultiv ostentativul, îmi place enorm la poezia Anastasiei o complet altă rețetă de ostentantiv, pe care vă invit să o descoperiți singuri. E o carte pe care e bine să o ții acolo și să deschizi din când în când și să o lași să îți arunce umbre pe peretele inimii.